Skip to content

Adio, Caţavencilor. Sunteţi pe lista mea neagră.

Autor: Mihai

De fiecare dată când apare câte un caz mai răsunător de dare şi luare de şpagă, plebea începe să urle. De mass media nici nu mai vorbesc. Unii urlă de indignare, după tipicul: „Unde-am ajuns, dacă până şi ăştia au început să ia şpagă!“, în timp ce ceilalţi sar în apărarea şpăgarilor, simţindu-se, după cum se pare, ei înşişi, direct sau indirect, vizaţi. Aici tipicul e altul. Ni se descrie, în culori sumbre, în ce situaţie mizeră se află ăştia, astfel încât a trebuit să recurgă la şpagă, sărmanii. Şpaga este privită ca un factor existenţial, iei şpagă, sau emigrezi, că dacă nu, mori de foame…
Şi Caţavencii se ambalează, în cazul cel mai recent (ăştia = profesorii), în discuţie, mobilizând totă elita care le-a mai rămas. În timp ce compasiunea fostului poet şi dizident Mircea Dinescu pentru bieţii nedreptăţiţi este cât de cât decentă, la Doru Buşcu nu mai poate fi vorba de aşa ceva. Sub titlul foarte sugestiv “Cât valorează un profesor”, domnia sa se angajează într-o adevărată campanie de „spălare de profesori“, în care tonurile false îi trădează adevăratele gânduri:

Banii lipsesc în continuare din Educație, iar în locul lor apar, ca în povețele biblice, Pilda profesoarei porno, Parabola profesorului violator și Cîntarea învățătoarei șpăgare. Copiii merg la școală din ce în ce mai degeaba, purtînd în ghiozdane, la dus, mărunțișul care îi face pe dascăli să-și amîne, și anul acesta, plecarea la cules de căpșuni.

Pe această năruire a învățămîntului românesc de stat ni se înalță, de fapt, viitorul. Politicienii tineri, care provin, cu diplome și doctorate, din școala neglijată a ultimilor douăzeci de ani au obrăznicia s-o arunce în spinarea profesorilor. Or, profesorii, învățătorii și educatorii sînt ultimul grup de rezistență pe care sănătatea mintală a națiunii îl mai opune azi dezintegrării totale. Școala e paiul de care se poate agăța o țară care a ratat aproape tot.

Pe dracu, ultimul grup de rezistenţă. Profesorii, învățătorii și educatorii din România sunt la fel de corupţi, ignoranţi, slab profesionişti şi dezorientaţi ca şi orice altă breaslă din ţara asta. Iar dacă mărunţişul de care este vorba este într-adevăr singurul lucru care îi împiedică să devină căpşunari, poate ar fi mai bine, (pentru România, nu pentru căpşuni) dacă ar pleca naibii la cules.

Nici Mircea Dinescu, nici Doru Buşcu nu sunt la prima „abatere” de acest gen.
Poetul în retragere face de ani de zile spume la gură urlând împotriva lui Băsescu, fără să aibă atâta discernământ, încât să-şi dea seama că alternativele la acesta au fost şi sunt în continuare indiscutabile. Textele sale cu referinţă la Băsescu şi “ai lui” amintesc de şarjele unui taur înfuriat, care reacţionează orbeşte la capa toreadorului, ele oglindesc ura şi furia declanşate de orgoliul rănit. Şi uită mereu ceva: dacă lui Traian Băsescu i s-au tocit într-adevăr colţii, maestrului i s-a tocit în aceeaşi măsură condeiul. Nu ne mai temem nici de Băsescu, când îşi arată colţii, nici de Dinescu, când scrie…
D-l Doru Buşcu merge, în această privinţă, pe aceeaşi linie, fără să beneficieze măcar de sclipirile de talent care ne fac, cel puţin din când în când, să ne mai împăcăm cu aberaţiile maestrului Dinescu. Doru Buşcu simte prost, gândeşte prost şi scrie prost cam despre orice. Câteodată o face însă chiar foarte lată:

Un președinte care îndeamnă părintește la inteligență și calm nu s-a mai văzut pe aceste meleaguri de la vizita lui Nixon.

Chiar dacă nu ştii nimic despre matrapazlâcurile lui Nixon, ajunge să-i fi văzut o singură dată mutra, ca să-ţi poţi da seama de absurditatea acestei afirmaţii.
Se poate însă şi mai rău. Mult mai rău, în stilul Latrinei 3:

Băsescu, acest Superman alimentat cu prostia celorlalți, nu poate fi doborît cu tehnici pămîntene. Schemele clasice, figurile previzibile, lupta fățișă trebuie aruncate la coș. Dacă ar exista, băieții deștepți din democrație ar ști cum să fure electricitate din rețeaua lui de securiști. Dar, în absența lor, se pot încerca procedee mai ciobănești, cum ar fi asfixia cu voturi și fractura de șanse. Dacă Ponta și Antonescu ar candida fiecare la președinție, USL va intra singur în turul doi. Cotroceniul va intra în stăpînirea celui mai bine plasat, iar Palatul Victoria va rămîne celuilalt. Asta înseamnă, pentru USL, 70% din Parlament, 100% din Guvern, 100% din Președinție, 100% din servicii și Parchete, 60% din Curtea Constituțională. O dictatură aproape de perfecțiune, de la care poate începe redemocratizarea țării.

Bineînţeles, Caţavencii sunt mai mult decât cuplul Dinescu-Buşcu. Mai e pe-acolo şi d-na Simona Tache, pe care mai bine ar fi chemat-o Simona Tace. La fel ca şi când urci pe-un munte şi mereu ţi se pare că urcuşul, fir-ar el al dracului, nu mai poate continua, că acuşi acuşi ai ajuns pe coamă, Jurnalul Elenei B. comis de domnia sa (facem pariu că pe Elena B. tot Băsescu o cheamă?), ne face de fiecare dată să credem că lipsa de umor a ajuns la apogeu. Şi cu fiecare nou articol ni se dovedeşte că ne-am înşelat.
Aici nu vă dau mostre de text, pentru că pur şi simplu m-am săturat. N-aveţi decât să vedeţi linkurile pe care le puteţi găsi aici şi să vă documentaţi singuri.
Mai sunt, bineînţeles şi alţii care scriu la Caţavenci. Dar, la fel cum poţi, cu doar câţiva litri de petrol, contamina un întreg fluviu, ăştia trei îmi sunt mie de ajuns.
Am încercat să-i ajut, altruist cum sunt. Am scris o droaie de comentarii, care, din motive lesne de înţeles, se deosebeau de obişnuitele “Splendid, maestre!”, “Păstraţi nivelul d-lui Buşcu!”, “Genial, Dinescule!”, “Adevărat grăieşti!” şamd.. Le-au lăsat o vreme la vedere, dar acum le-au şters pe toate şi m-au pus pe lista neagră.
După cum am mai scris pe facebook, mă simt flatat că mi se dă atâta atenţie. Ultima dată când am fost pe o listă neagră era prin 1975, când marea savantă chimistă Elena Ceauşescu s-a simţit jignită de faptul că eu, tot chimist, am săvârşit infracţiunea de a părăsi fraudulos ţara. Ca să pot reveni în ţară şi să-mi regăsesc familia a trebuit atunci să renunţ la cetăţenia română. Sunteţi, deci, în companie ilustră, Caţavencilor. Iar pentru mine, situaţia este azi mult mai simplă decât pe vremuri: ca să-mi regăsesc liniştea trebuie doar să renunţ să vă mai citesc, lucru care nu mi se pare prea greu. Dimpotrivă.

11 Comments

  1. Mihai wrote:

    Dacă aş mai fi avut vreo îndoială cât de mică în privinţa atitudinii mele anti-caţavenciste, aceasta mi-ar fi fost definitiv spulberată printr-un recent articol de pe această paltformă. Lămuriţi-vă singuri aici.

    vineri, ianuarie 24, 2014 at 21:46 | Permalink
  2. a notarius wrote:

    Dincolo de unele excese, articolul semnaleaza un fenomen real.

    duminică, martie 23, 2014 at 22:05 | Permalink
  3. Mihai wrote:

    Nu-mi dau seama dacă vă referiţi la articolul meu sau la vreunul din articolele Caţavencilor…

    duminică, martie 23, 2014 at 22:42 | Permalink
  4. a notarius wrote:

    Scuze, ma pregateam sa vad El Clasico.
    Ma refer la articolul despre Vladimir Tismaneanu din Catavenci, semnalat de Dumneavostra ca cireasa de pe tort.

    duminică, martie 23, 2014 at 23:48 | Permalink
  5. Mihai wrote:

    Eu aş numi articolul cu pricina mai degrabă picătura de apă care ar fi umplut paharul, dacă acesta n-ar fi fost deja plin.
    Un fenomen real, spuneţi? Sigur că da, orice percepţie este, în sine, o realitate.
    Problema mea la citirea textului nu a rezultat însă din aprecierea grăuntelui de adevăr conţinut, ci mai degrabă a motivaţiei autorului, pe care îl suspectez că scrie din ură.

    luni, martie 24, 2014 at 8:17 | Permalink
  6. a notarius wrote:

    Nu contest realitatea perceptiei Dumneavoastra. Cea ce pot pune in dubiu, kantian, este daca imaginea formata prin perceptie corespunde realitatii.
    Nu fac insa nici asta.
    N-am afinitati cu nicio parte, nu sunt un insider, incerc un exercitiu detasat obiectiv.
    E posibil, asadar, ca autorul sa fie manat de ura, dar la fel, sa nu fie. Sa fie alte motive. Asta nu schimba, eventual coloreaza, cele sustinute in text.
    Urmarind evolutia Domnului Tismaneanu, sunt de acord in mare parte cu cele sustinute de autorul din Catavenci. De altfel, printr-un comment la un text de al Domniei sale, i-am spus Domnului Tismaneanu ca voi renunta sa-i mai urmaresc publicistica. O consider propagandistica, deci profund neadecvata unui autor care se propune ca specialist al domeniului.
    Intr-o alta ordine de idei, asta nu ar trebui sa va duca cu gandul la ideea ca as fi un aprig cititor al Catavencilor sau admirator al autorilor de acolo. Nu sunt, nu mai citesc autorii mentionati din anii nouazeci.
    Nu din protest sau enervare, pur si simplu pentru ca am depasit faza respectiva in evolutia mea personala.

    luni, martie 24, 2014 at 9:34 | Permalink
  7. Mihai wrote:

    „Nu sunt, nu mai citesc autorii mentionati din anii nouazeci.
    Nu din protest sau enervare, pur si simplu pentru ca am depasit faza respectiva in evolutia mea personala.”
    Dar şi autorii despre care este vorba, au depăşit, după mine, faza respectivă…
    Vreau să spun prin aceasta că mulţi dintre ei au involuat, din toate punctele de vedere.
    Revenind însă la critica la adresa d-lui Tismăneanu, sunt de acord că aceasta nu este cu totul lipsită de temei. Găsesc totuşi comparaţia cu Adrian Păunescu cu totul deplasată.

    luni, martie 24, 2014 at 11:00 | Permalink
  8. a notarius wrote:

    Privind comparatia, cred ca ne putem intelege.
    Comparatiile dintre oameni, personalitati nu sunt niciodata nevinovate: urmaresc sau desfiintarea sau ridicarea in slavi. In cazul de fata avem de a face cu prima procedura.
    Dumnul Tismaneanu, intre noi fie vorba, daca e comparat cu Paunescu iese prost din mai multe puncte de vedere. Unul in care Paunescu este peste Domnia sa: arta limbajului.
    Al doilea, caracterul insinuant-subversiv al impactului, unde Tismaneanu il bate pe Paunescu.
    Paunescu ii insela doar pe cei mai putini articulati. Cenaclul Flacara, profund manipulator, era destinat tinerilor si maturilor mai putin scoliti, insistand pe vena nationalista.
    Tismaneanu se adreseaza si sau in mod deosebit intelectualilor ca un adevarat agent de influenta la nivel superior.
    Nu e doar teorie, stiu ce spun. Pe la mijlocul anilor optzeci, le recomandam elevilor mei de incredere sa-i asculte pe N.C. Munteanu si Tismaneanu, Hurezeanu la Europa Libera in loc sa se isterizeze la Cenaclul Flacara.
    Acum, de as mai lucra la un liceu, cred ca le-as recomanda un concert alternativ in loc sa-i citeasca pe cei doi din urma.

    luni, martie 24, 2014 at 11:54 | Permalink
  9. Mihai wrote:

    Discuţia de mai sus demonstrează după părerea mea un singur lucru: faptul că o afirmaţie poate fi interpretată în două moduri diametral opuse. Eu nu sunt deloc de părerea că ne putem înţelege, d-le (d-nă?) A Notarius.
    Adrian Păunescu câştigă în această comparaţie prin arta limbajului? Dezacord total. A.P. a pervertit şi umplut de zoaie acest limbaj, l-a trădat în repetate rânduri. Ar pierde în ochii mei chiar şi în comparaţia cu un cimpanzeu. Pentru mine el rămâne un individ slinos, care a fost autentic doar în expresia propriei micimi.

    luni, martie 24, 2014 at 12:56 | Permalink
  10. a notarius wrote:

    Nu stiu daca sunt Domn, pentru barbat am confirmare.
    Nu e nicio problema ca nu ne intelegem in privinta lui Paunescu, eu ma refeream la arta comparatiei in general.
    Cu toate acestea tin sa va aduc in fata atentiei un fapt: nu l-am apreciat pe Paunescu. Il consider la fel de condamnabil pentru ce a facut ca sluga a liderilor comunisti ca Dumneavoastra.
    Altfel spus, neintelegerea e din partea Dumneavoastra atunci cand insistati pe Paunescu cand de fapt noi vorbim despre Tismaneanu.
    Aveti tot dreptul sa nu-i pomeniti impreuna. Nu am nicio problema cu asta. Cu atat mai mult cu cat nu am nicio placere sa ma contrazic cu cineva despre altcineva care nu se mai poate apara.
    Poate ca totusi sunt un Domn?

    luni, martie 24, 2014 at 13:49 | Permalink
  11. Mihai wrote:

    „neintelegerea e din partea Dumneavoastra atunci cand insistati pe Paunescu cand de fapt noi vorbim despre Tismaneanu”
    Oare chiar aşa să fie?
    Nu eu am fost cel care a făcut această comparaţie şi implicit referinţa la A.P., ci autorul articolului. Eu am considerat-o, dimpotrivă, deplasată. Nu eu sunt cel care a considerat oportun să-şi exprime opinia potrivit căreia A.P. ar avea de câştigat prin comparaţie, ci d-vs. La această afirmaţie, eu am luat doar poziţie. Dacă această luare de poziţie poate fi calificată ca şi când eu aş insista în mod nejustificat asupra persoanei A.P., atunci mă simt îndreptăţit să vă amintesc faptul că mie mi se pare că d-vs. sunteţi cam prea fixat pe Tismăneanu. Subiectul articolului meu sunt, în ultimă instanţă, Caţavencii.

    luni, martie 24, 2014 at 16:04 | Permalink

Post a Comment

Your email is never published nor shared. Required fields are marked *
*
*