Skip to content

Fußball / Fotbal

An der Ecke zur Schulstrasse bog ich heute nach rechts ab. Das war nicht unsere übliche Route, normalerweise ging ich mit Bonny genau in die andere Richtung spazieren, zum Waldrand. Unschlüssig hing sie etwas zurück, die Leine spannte sich ein wenig. Dann nahm sie die veränderte Lage einfach hin und kam auf gleiche Höhe zurück.
Ich bog nun in eine kleine Gasse ein. An der Rückseite von prächtigen Häusern mit Riesengrundstücken kannte ich einen von Bäumen umsäumten Fußgängerweg, wo früher die Eisenbahntrasse entlang lief. Hier war es schattig und feucht. Der Duft der Akazien war überwältigend.
Wir näherten uns den Sportplätzen. Heute war hier was los. Wahrscheinlich wurde meine Entscheidung, diese Richtung einzuschlagen, im Unterbewusstsein durch den Spiellärm ausgelöst.
Auf dem Fußballspielplatz wirbelten zwei Schülermannschaften wortwörtlich viel Staub auf. Das hier war jedoch etwas mehr als nur jene einfachste Art von Sportunterricht für Buben, die so häufig an Schulen praktiziert wird: die Mannschaften hatten richtige Trikots an, rot auf der einen und weiß auf der anderen Seite. Es gab sogar Schiedsrichter, die trugen schwarze Hosen und schwarzgelb gestreifte Trikots, es musste also irgendeine Schülermeisterschaft sein. Auf meiner Seite war kein Platz für Publikum, da der freie Streifen am Zaun entlang nur etwa zwei Meter breit war. Auf der anderen Seite befand sich hinter einer symbolischen Absperrung ein bunter Haufen von vielleicht hundert Zuschauern. So weit ich das von hier aus erkennen konnte, waren die meisten von ihnen auch Schüler.
Ich bückte mich ein wenig und schlüpfte durch ein großes Loch im Maschendrahtzaun rein. Bonny schwänzelte erfreut und folgte mir, wir gingen dann zusammen zum Rand der Spielfläche.
Das Spiel lief ziemlich chaotisch hin und her. Es bestand hauptsächlich aus einem großen Gewühle im Mittelfeld, begleitet von viel Geschrei. Der Spielerhaufen bewegte sich abwechselnd zehn Meter nach links oder rechts, je nachdem, wer den Ball hatte. Hin und wieder gab es Befreiungsschläge oder Querschläger, die einen Überraschungsmoment mit sich brachten und das Geschehen unversehens in die Nähe eines Tores verlagerten. Das Geschrei wurde dann noch größer. So wie jetzt. Der langaufgeschossene rechte Verteidiger der weißen Mannschaft, links von mir, machte einen Befreiungsschlag, wobei er den Ball nicht ganz richtig traf. Der Ball bekam viel Drall und flog weit nach vorne in einem kuriosen Bogen, der beide Mannschaften voll überraschte. Auf einmal war der kleine Rechtsaußen der Weißen in einer aussichtsreichen Position am 16-Meter Raum ganz allein, und der Ball flog ihm zu! Er trippelte kurz und nahm Anlauf zum Schuss. Der Ball setzte auf und sprang tückisch zur Seite. Der Kleine schoss ein Riesenloch in die Luft und landete dann ob des überschüssigen Schwungs auf den Rücken. Er blieb liegen, der Ball ging ins Toraus. Der Lärm war jetzt ohrenbetäubend.
Der lange Verteidiger, der die Vorlage gegeben hatte, lief nun zum Unglücksraben und trat ihm mit voller Wucht in den Bauch.
Der Linienrichter auf meiner Seite schaute weg.
“Hey, das war doch eine Tätlichkeit. Sind Sie blind?” sagte ich zu ihm unter Darbietung meiner ganzen Diplomatie. Er warf mir einen kurzen Blick und tat so, als hätte er nichts gehört.
“So pfeifen Sie doch!” schrie ich ärgerlich.
Mit einem Schäferhund an meiner Seite machte ich wohl einen ungemütlichen Eindruck, weil er diesmal doch antwortete.
“Warum? Ist was passiert?” fragte er unschuldig zurück.
“Sehen Sie da” ich zeigte auf den Kleinen, der immer noch am Boden lag und sich krümmte, “der Lange hat ihm voll in den Bauch getreten.”
“Die gehören aber zur gleichen Mannschaft” sagte er und zuckte mit den Schultern.
“Das ist doch egal, Tätlichkeit bleibt Tätlichkeit, auch wenn sie gegen Zuschauer oder Schiedsrichter gerichtet ist.”
“Ach, das sind doch Achtklässler. Die haben keine richtige Kraft, auch wenn sie voll zuschlagen. Kann also nicht viel passieren. Ich weiß, wovon ich rede, ich bin Sportlehrer” sagte er uninteressiert.
Der Schiedsrichter hatte das Spiel noch nicht freigegeben. Gestützt von zwei Mitspielern, ging der Kleine jetzt langsam vom Spielfeld.
“Der Lange ist wohl paar Mal sitzen geblieben, was? Der ist über einsachtzig. Na, dann hoffe ich, dass er bei Gelegenheit auch Ihnen einen Tritt in die Eier verpasst!” sagte ich boshaft und verließ das Spielfeld. Bonny spürte meine Verärgerung, drehte sich einige Male nach dem Linienrichter um und knurrte ihn an.
Zu Hause erzählte ich Vera die Geschichte.
“Das war die souveräne Gelassenheit eines Pädagogen” war meine Schlussfolgerung. “So was lernen die heutzutage auf der Hochschule.”

===

La colţ cu Schulstrasse am cotit azi la dreapta. Asta nu era traseul nostru obişnuit, în mod normal mergeam la plimbare cu Bonny chiar în direcţia opusă, spre liziera pădurii. Nehotărâtă, rămase un pic în urmă şi lesa se întinse uşor. Apoi acceptă simplu situaţia schimbată şi reveni în dreptul meu.
Am dat colţul intr-o străduţă mică. În spatele unor case elegante cu terenuri întinse ştiam de existenţa unei alei pentru pietoni mărginită cu arbori, unde pe vremuri trecea calea ferată. Aici era umbros şi umed. Parfumul salcâmilor te copleşea.
Ne-am apropiat de terenurile de sport. Azi era o droaie de mişcare pe-aici. Probabil luasem hotărârea să mă îndrept în această direcţie în mod subconştient, influenţat de larma jocului.
Pe terenul de fotbal, două echipe de şcolari ridicau un nor uriaş de praf. Era însă ceva mai mult decât acea simplă formă de lecţie de sport pentru băieţi, practicată de multe şcoli: echipele aveau tricouri adevărate, roşii de-o parte şi albe de ceealaltă. Erau şi arbitri, care purtau chiloţi negri şi tricouri cu dungi galben-negre, trebuia să fi fost vreun campionat şcolar. De partea mea nu era loc pentru public, deoarece fâşia liberă de lângă gard avea doar vreo doi metri. De partea ceealaltă, în spatele unui gard simbolic, o adunătură multicoloră de vreo sută de spectatori. Pe cât puteam să apreciez eu de aici, aceştia erau în majoritate tot şcolari.
M-am aplecat puţin şi am intrat printr-o gaură mare din plasa gardului. Bonny dădu din coadă veselă şi mă urmă, ne-am îndreptat împreună spre marginea terenului.
Jocul se desfăşura destul de haotic dintr-o parte în alta. Consta în mare măsură dintr-o vânzoleală la mijlocul terenului, acompaniată de zbierete. Grămada de jucători se deplasa alternativ zece metri la stânga sau dreapta, în funcţie de cine era în posesia mingii. Din când în când apărea câte o lovitură de degajare sau vreun ricoşeu, care produceau un moment de surpriză şi mutau dintr-o dată acţiunea în apropierea uneia dintre porţi. Zbieretele deveneau atunci şi mai tari. Ca în acest moment. Lunganul fundaş dreapta al echipei în alb efectuă o degajare, la care nu nimeri însă ca lumea balonul. Acesta primi mult efect şi zbură pe o curioasă traiectorie arcuită, care surprinse ambele echipe. Dintr-o dată, micuţul de pe extrema dreaptă a albilor se află la marginea careului de 16 metri într-o poziţie avantajoasă, şi mingea se îndrepta spe el! A tropăit scurt pe loc şi şi-a luat avânt pentru şut. Mingea atinse pământul şi sări parşiv într-o parte. Micuţul luftă şi ateriză din cauza impulsului de prisos pe spate. Rămase pe jos, mingea ieşi în aut de poartă. Gălăgia deveni acum asurzitoare.
Lunganul apărător, care făcuse centrarea, merse acum la ghinionist şi în lovi cu sete în burtă cu piciorul.
Arbitrul de linie de pe partea mea se uită în altă parte.
“Hei, păi asta a fost fault intenţionat. Sunteţi chior?” l-am întrebat făcând uz de întreaga mea diplomaţie. Mi-a aruncat o privire fugitivă şi s-a prefăcut că nu a auzit nimic.
“Fluieraţi dracului!” am strigat furios. Cu un ciobănesc german alături făceam probabil o impresie ameninţătoare, deoarece de data asta îmi răspunse totuşi.
“De ce? S-a întâmplat ceva?” replică el cu nevinovăţie.
“Uitaţi-vă acolo” am arătat spre micuţul care zăcea încă la pământ şi se chircea, „lunganul l-a lovit cu piciorul în burtă”.
“Păi sunt din aceeaşi echipă” spuse el ridicând din umeri.
“Asta nu contează, vătămare corporală rămâne vătămare corporală, chiar dacă este îndreptată împotriva spectatorilor sau arbitrilor.”
“Ah, ăştia sunt în clasa a opta. N-au forţă ca lumea, chiar când lovesc din plin. Nu se poate întâmpla mare lucru. Ştiu despre ce vorbesc, sunt profesor de sport” spuse el fără interes.
Arbitrul nu fluierase încă reluarea jocului. Sprijinit de doi coechipieri, micuţul părăsi încet terenul de joc.
“Lunganul a rămas de câteva ori repetent, nu? Are peste unuoptzeci. Ei, sper că ocazional o să vă tragă şi dumneavoastră un şut în ouă!” am spus eu furios şi am părăsit terenul. Bonny mi-a simţit iritarea şi s-a întors de câteva ori spre arbitru mârâind.
Acasă i-am povestit soţiei mele Vera toată povestea.
“Asta a fost nonşalanţa suverană a unui pedagog” am tras eu concluzia. „Aşa ceva învaţă în ziua de azi la facultate”.

Post a Comment

Your email is never published nor shared. Required fields are marked *
*
*

Descoperă mai multe la Minima Ruralia

Abonează-te acum ca să citești în continuare și să ai acces la întreaga arhivă.

Continuă lectura