Minima Ruralia

Petrică are vreo patruzeci de ani, nişte mâini ca lopeţile şi mintea unui copil de opt ani. Este în stare să facă praf orice sculă cu care lucrează, chiar şi o rangă de fier. (Şi-a atins însă limitele acum vreo zece ani, când a încercat să oprească o betonieră cu mâna şi a trebuit transportat de urgenţă la spital.)
Se lucra la fân. Petrică şi cu ai lui se angajaseră să cosească iarba din grădina noastră în schimbul recoltei de fân.
Sven, fiul meu vitreg, care la vremea aceea avea vreo treisprezece ani, asista fascinat, că doar aşa ceva nu poţi vedea în Germania. Iar lui Petrică îi era sete.
– Aduci neşte apă? îl interpelează el pe Sven, care nu pricepe boabă româneşte.
– Da nu te-nţălege, îi spune Zorel. Du-te tu şi cere.
– Da cum nu mă-nţălege?
– Păi dacă-i neamţ!
– Şi ce dacă-i neamţ?
– Da mă Petrică, neamţu vorbeşte numa nemţăşte!
– Da pă mine tră să mă-nţăleagă, că io vorbesc româneşte!
– Da cum să te-nţăleagă, dacă nu-i român?
Petrică rumegă o vreme. După care începe din nou.
– Da, ce, ţiganu-i român? Da unguru-i român? Şi ei de ce mă-nţăleg?
Convins de propriile argumente, ridică sticla de apă minerală din iarbă, i-o arată lui Sven şi o clatină în aer, ca să se vadă că e goală.
– Aduci neşte apă?
Sven pleacă după apă.
– No, ai văzut că mă-nţălege?
Săracu Petrică, el crede până în ziua de azi că nemţii, adică Vera, Sven şi Sinah, îl înţeleg, dar că-s „pre nealcoşi” ca să vorbească cu el.