Skip to content

Eumir Deodato


Kerwe / Chermeză

Da war diesmal nicht viel los. Zwei Wagen mit Süßigkeiten, ein Schießstand, ein Stand, wo man mit dem Kescher Plastikfische (10 Fische 3 €, 20 Fische 5€, jeder Fisch gewinnt!) aus einem Bassin rausholen konnte, eine Reitschule* mit Plastikpferden, eine Bahn mit Boxautos** und zwei Wagen der Fa. Wüst Getränkehandel GmbH, wo der ASV Würstchen und Getränke verkaufte.
Früher, vor paar Jahrzehnten, war der Kerweplatz viel größer, die Holzpferde waren handbemalt, und in der nahe gelegenen Turnhalle wurde abends getanzt. Das mit dem Tanzen war damals besonders lustig, da die meisten Männer die vier Kerwetage im gründlichen Dauersuff verbrachten.
Heute betrinken sich eher die jungen Leute, Mädchen vor allem. Lauter junge Mädchen saßen auf der Bande der Autoscooter-Bahn, rauchten und tranken irgendwas aus blauen oder durchsichtigen kleinen Flaschen. Wenn sie mal aufstanden, torkelten und kicherten sie dabei vergnügt.
Wir näherten uns der Getränkebude.
„Was willst Du trinken?” habe ich Vera gefragt.
„Ein Radler.”
Zwei junge Männer bedienten am Tresen. Derjenige, der mich nach meinem Wunsch fragte, schwankte leicht aber merklich. Seine Augen waren glasig.
„Einen Schoppen Bier und ein Radler, bitte.”
„Das macht… ähm… achtsiebzig, mit Pfand.” Er fing gleich an, das Bier zu zapfen. Sein Kollege leerte eine halbe Flasche Zitronenlimonade in einen der Bierkrüge. Er schwankte auch.
„Was wollt Ihr trinken, Nora?”
„Ein Bier und ein Glas Sekt. Ich bin eine Dame.”
„Noch’n Schoppen Bier und ein Glas Sekt.”
„Jetzt wird’s kompliziert. Das macht dann zusammen… mit Pfand… elfsechszig.”
Ich zahlte. Wir setzen uns, tranken, schauten uns um und begrüßten den einen oder anderen der Anwesenden.
Unsere Nachbarin Martina ließ, als sie uns sah, ihre Begleitung stehen und kam rüber zu uns. Sie drängte sich zwischen Nora und mich und redete auf Vera ein, die mir gegenüber saß. Es ging um ihre Mutter – Pflegefall -, um Ärzte, Versicherungen, Pflegedienste und Arzneiwirkstoffe.
Ich trank mein Bier langsam aus und machte Nora mit dem leeren Glas hinter Martinas Rücken ein unmissverständliches Zeichen.
„Die nächste Runde geht auf mich. Was wollt Ihr haben?” Martina wollte nichts, Vera einen Schoppen neuen Wein, Bernd und ich blieben beim Bier. Nora verschwand mit den leeren Gläsern und kam etwas später mit dem Bier zurück. Martina redete immer noch. Nora holte im zweiten Anlauf den Wein und für sich selbst ein Glas Orangensaft.
„Das kann doch so nicht stimmen. Für den Pfand habe ich die Getränke gekriegt und noch einssechszig zurück. Dann sagte er, Pfand müsste ich keinen zahlen, ich hätte ja die anderen Gläser zurückgebracht. Kann das angehen?”
„Der ASV macht auf diese Weise garantiert Pleite.”
„Was heißt überhaupt ASV?”
„Keine Ahnung. Vielleicht Amateursportverein?”
„Jawohl. Profis sind sie bestimmt nicht.” Ich prostete Bernd grinsend zu.
Wir überzeugten uns alle, dass Vera Recht hatte und der neue Wein scheußlich schmeckte, während das Bier nach wie vor in Ordnung war. Martina sprach noch schnell 20-30 Sätze aus und verschwand. Wir tranken, quatschten noch ein bisschen und fingen dann langsam an zu frösteln. Daraufhin beschlossen wir zu gehen.
Ich brachte die leeren Gläser zurück und kassierte noch sechs € Pfand.
* Karussell
** Autoscooter

=======

De data asta n-a prea fost mare lucru. Două rulote-tarabe cu dulciuri, una cu tragere la ţintă, un stand unde puteai pescui cu minciogul peştişori de plastic dintr-un bazin (10 peşti 3 €, 20 de peşti 5 €, toţi peştii câştigă!), un carusel cu căluşei de plastic, o pistă autoscooter şi două rulote ale firmei Wüst Getränkehandel GmbH, unde CSA vindea cârnăciori şi băuturi.
Mai demult, piaţa unde se ţinea chermeza era mult mai mare, căluşeii erau de lemn şi pictaţi cu mâna, iar în sala de gimnastică din apropiere se dansa seara. Chestia cu dansul era pe atunci deosebit de hazlie, pentru că majoritatea bărbaţilor petrecea cele patru zile de chermeză într-o continuă şi profundă beţie.
Azi se îmbată mai ales cei tineri, în special fetele. O droaie de tinere şedeau pe mantinela pistei de autoscooter, fumau şi beau ceva din mici sticluţe albastre sau incolore. Când se mai şi ridicau, se clătinau şi chicoteau pe chestia asta încântate.
Ne-am apropiat de chioşcul cu băuturi.
„Ce vrei să bei?” am întrebat-o pe Vera.
„Un radler.”
Doi tineri serveau la tejghea. Cel care m-a întrebat ce doresc se clătina uşor, dar vizibil. Avea ochii sticloşi.
„O halbă de bere şi un radler, vă rog.”
„Asta face… hm… optşaptezeci, cu garanţia pentru pahare.” Începu imediat să umple halba de la robinet. Colegul său turnă o jumătate de sticlă de limonadă într-una dintre halbe. Şi el se clătina.
„Voi ce doriţi să beţi, Nora?”
„O bere şi un pahar de vin spumos. Eu sunt o doamnă.”
„Încă o halbă de bere şi un pahar de vin spumos.”
„Acu-i complicat. Asta face în total… cu garanţie… unşpeşaizeci.”
Am plătit. Ne-am aşezat, am băut şi ne-am uitat prinprejur, salutând pe unul şi pe altul din cei prezenţi.
Vecina noastră Martina îşi lăsă, când ne văzu pe noi, compania şi veni la noi. Se înghesui între Nora şi mine şi începu să vorbească cu Vera, care şedea vizavi. Era vorba de mama ei – care necesita îngrijire – de medici, asigurări, personal de îngrijiri medicale şi medicamente.
Mi-am băut berea şi am făcut cu paharul gol, prin spatele Martinei, un semn fără echivoc către Nora.
„Runda asta o preiau eu. Voi ce doriţi?”
Martina nu voia nimic, Vera dorea un pahar de vin nou, Bernd şi cu mine am rămas la bere. Nora a dispărut cu paharele goale şi a reapărut un pic mai târziu cu berea. Martina vorbea în continuare. Nora aduse cu încă un drum vinul şi pentru sine un pahar de suc de portocale.
„Asta nu se poate. Pentru banii de garanţie am primit băuturile şi chiar unuoptzeci rest. Apoi a spus că nu mai trebuie să plătesc garanţie, am adus doar paharele goale înapoi. Se poate aşa ceva?”
„CSA o să dea în felul ăsta faliment.”
„Ce înseamnă de fapt CSA?”
„Habar n-am. Poate Clubul Sportivilor Amatori?”
„Cam aşa. Profesionişti nu par să fie.” Am închinat rânjind paharul cu Bernd.
Ne-am convins cu toţii că vinul nou avea un gust îngrozitor, pe când berea era în continuare în ordine. Martina a rostit la repezeală încă vreo douăzeci-treizeci de propoziţii şi a dispărut. Am băut, am mai pălăvrăgit un pic şi am început cu încetul să tremurăm de frig. La asta am hotărât să plecăm.
Am dus înapoi paharele goale şi am încasat încă şase € garanţie.

Der Ribbentrop-Molotov-Pakt redivivus? / Pactul Ribbentrop-Molotov redivivus?

Die Neuedition wird wohl Kofner-Lawrow heissen.

===

Noua ediţie se va numi probabil Kofner-Lavrov.

Două veşti proaste

Numărul noilor îmbolnăviri zilnice cu noul coronavirus a crecut în România semnificativ, atingând din nou maximul din aprilie.

Din păcate, nu s-au constatat noi cazuri nici în rândul judecătorilor din CCR, nici în cadrul Parlamentului.

Soziale Kompetenz / Competenţă socială

Die Adresse hatte ich einfach von einer Visitenkarte abgetippt:

Dr. Ing. Marek GmbH
Dingsbumsstrasse 2
8020 Graz
Austria

In der Bäckerei (ein Postamt gibt es im Pfälzer Dorf, wo wir wohnen, nicht mehr) legte ich den Umschlag auf die Theke und sagte: „Einschreiben, Einwurf”.
Die Bäckerin guckte den Brief an, zog eine Schublade aus und eine Liste zu Rate.
„So was gibt es in Australien aber nicht” sagte sie. „Bloß Einschreiben.”
„Ähem… Österreich!” korrigierte ich sie schnell. Der Brief war wichtig.
Sie nahm erneut die Liste zu Hilfe.
„Das ist ja wurscht. Da gibts auch nur normale Einschreiben oder Einschreiben mit Rückschein.”
Das war ein interessanter Standpunkt. Ich lächelte sie an.
„Könnten sie den Brief trotzdem nach Österreich schicken? Das wäre mir doch lieber.”

===

Copiasem pur şi simplu adresa de pe o carte de vizită:

Dr. Ing. Marek GmbH
Dingsbumsstrasse 2
8020 Graz
Austria

La magazinul de brutărie (un oficiu poştal nu mai există în satul din Renania Palatinat unde locuim) am pus plicul pe tejghea şi am spus: „Recomandată simplă*”.
Brutăreasa a examinat scrisoarea, a deschis un sertar şi a consultat o listă.
„Aşa ceva nu există însă în Australia. Doar recomandată.”
„Mhm… Austria**!” am corectat-o repede. Scrisoarea era importantă.
A consultat din nou lista.
„Tot aia e. Nici acolo nu există decât recomandata normală sau cea cu confirmare de primire.”
Un punct de vedere interesant. I-am zâmbit.
„Puteţi totuşi să trimiteţi scrisoarea în Austria? Mi-ar conveni totuşi mai mult.”

* Scrisoare recomandată care nu necesită semnătura primitorului.

** În germană ‘Österreich’

Grau / Gri

Grauer Himmel, grauer Regen, graue Gedanken. Ich repariere einen grauen, halbvermoderten Holzzaun und sinniere über die besondere Ästhetik der Farbe grau, über den Verfall und dessen grenzenlose Nachhaltigkeit.

===

Cer gri, ploaie gri, gânduri gri. Repar un gard de lemn gri pe jumătate putred şi reflectez asupra esteticii deosebite a culorii gri, asupra alterării şi a perenităţii sale absolute.

Mehr Hundesachen / Alte chestii canine

Die Grundsatzfrage
Ich habe einmal aus sicherem Versteck zugeschaut, wie Schäferhündin Bonny ihre Beute vergrub. Sie nahm ein Stück Hundekuchen ins Maul und schaute sich erst einmal verstohlen um. (Sie weiß ganz genau, dass sie’s nicht machen darf.) Dann trabte sie gemächlich zu einer Stelle am Zaun, wo Vera vor kurzem einen Weinstock ausgegraben hatte. Sie legte den Kuchen ab und hob mit den Vorderpfoten schnell ein ziemlich großes Loch in der lockeren Erde aus. Dann legte sie vorsichtig den Kuchen ins Loch und fing an, die krümelige Erde ganz methodisch mit der Schnauze zurückzuschieben. Sie hielt ein paar Mal inne, um die Stelle geräuschvoll zu beschnüffeln, machte aber jedes Mal weiter, bis das Loch ganz zu war. Jetzt legte sie sich bäuchlings daneben hin, und starrte das Häuflein Erde nachdenklich aus zwanzig Zentimeter Entfernung an.
Ich wollte gerade in Erscheinung treten und anfangen zu schelten, da grub sie schnell die Beute wieder aus. Sie trabte zu einer anderen Stelle hin, wo wir angefangen hatten, einen Kräutergarten anzulegen.
“Das ist doch bescheuert, was Du da machst” rief ich und schritt selbst in den Garten. “Wenn Du schon Deine Beute vergraben willst, dann mach das ohne dass der ganze Garten neu planiert werden muss. Was soll der Quatsch? Warum gräbst Du den Kuchen wieder aus?”
Sie legte den Kuchen ab, blieb darüber gebeugt und schaute nach oben. Dabei kräuselte sie leicht verlegen die Schnauze, deren Spitze mit Erde beschmiert war, und legte die Ohren an.
“Das ist ein Tick von mir. Ich frage mich immer wieder, ob die Dinge, die ich nicht riechen oder sehen kann, tatsächlich existieren. So ist es auch mit der Beute: ist sie noch existent, wenn ich sie nicht wahrnehmen kann? Jedes Mal, wenn ich die Beute sofort wieder ausgrabe, ist sie da, das gebe ich zu. Das ist aber noch lange kein Beweis dafür, dass es immer so ist.” Ihre Verlegenheit wich nun langsam. “Vielleicht habe ich zu viele Philosophiebücher gelesen. Du kennst doch die Zentralfrage der Erkenntnistheorie, ob die Realität auch unabhängig von unseren Sinnen existiert oder nicht.”
„Sieh an, ein gebildeter Hund. Dann hast Du wohl auch eine fundierte Meinung über die Big-bang Hypothese.“
Sie blickte mir fest in die Augen, als würde meine Ironie sie kränken.
“Diese Theorie ist anmaßend, sie wirkt auf mich wegen ihrer Unbescheidenheit abstoßend. Darüber hinaus bezichtige ich ihre Väter der Ruhmsucht und Unehrlichkeit. Ich bete zu Gott, dass sich das Ganze bald als falsch herausstellt.”
“Jaja” sagte ich. “Anstatt Dich mit Sachen zu beschäftigen, die Du nicht kapieren kannst, solltest Du eher bedenken, dass Hundekuchen überhaupt nicht dafür geeignet sind, vergraben zu werden. Hast Du nicht erst gestern das total durchweichte Ding über die ganze Treppe verteilt?”
Sehen Sie, das unterscheidet uns Menschen grundsätzlich von den Hunden und von anderen Tieren. Im Gegensatz zu uns können andere Lebewesen auch dann nicht vernünftig handeln, wenn sie über die entsprechenden intellektuellen Fähigkeiten verfügen.
“Führst Du neuerdings Selbstgespräche?” fragte mich Vera als ich mit Bonny an meiner Seite ins Wohnzimmer kam. “Oder hast Du mit Herrn Meyer geredet?” Das ist unser Nachbar, mit dem ich mich manchmal über den Zaun unterhalte.
“Der ist um diese Zeit doch gar nicht da. Ich rede eigentlich mit dem Hund” sagte ich wahrheitsgemäß. “Aber weil er nicht sprechen kann, muss ich mir die Antworten halt selbst geben.”

===

Chestiunea fundamentală
Am privit odată, dintr-o ascunzătoare sigură, cum îşi îngropa căţeluşa Bonny, ciobănesc german, prada. A luat în gură o bucată de biscuit pentru câini şi s-a uitat pe furiş în toate părţile. (Ştie foarte bine că n-are voie s-o facă.) Apoi se îndreptă agale spre un loc de lângă gard, unde Vera scosese de curând din pământ un butaş de vie. Puse biscuitul de-o parte şi scurmă rapid cu labele din faţă o groapă destul de mare în pământul reavăn. După asta aşeză cu grijă biscuitul în groapă şi începu să împingă metodic cu botul pământul afânat înapoi. Se opri de câteva ori ca să adulmece zgomotos locul, dar continuă de fiecare dată, până ce groapa se umplu de tot. Apoi se întinse alături pe burtă şi fixă grămăjoara de pământ de la o distanţă de douăzeci de centimetri.
Tocmai mă pregăteam să-mi fac apariţia şi să încep s-o cert, când dezgropă rapid prada. Merse alene spre un alt loc, unde începuserăm să amenajăm o grădiniţă pentru mirodenii.
“Asta-i cam aiurea ce faci acolo” i-am strigat, intrând în grădină. “Dacă tot vrei să-ţi îngropi prada, atunci fă-o fără să trebuiască să nivelăm toată grădina. Ce-i cu tâmpenia asta? De ce dezgropi iar biscuitul?”
Lăsă biscuitul jos, rămase însă aplecată deasupra lui şi privi în sus. Îşi încreţi uşor botul, al cărui vârf era mânjit cu pământ, şi-şi culcă urechile.
“Ăsta-i un tic al meu. Mă întreb întotdeauna dacă lucrurile pe care nu pot să le văd sau să le miros există într-adevăr în realitate. Aşa-i şi cu prada: mai există, dacă nu pot să o percep? De câte ori o dezgrop imediat, este acolo, recunosc. Dar asta nu-i nici pe departe o dovadă că e întotdeauna aşa.” Jena îi dispăru cu încetul. “Poate am citit prea multe cărţi de filozofie. Ştii doar întrebarea fundamentală a teoriei cunoaşterii, dacă realitatea există independent de simţurile noastre.”
“Ia te uită, un câine cu studii. Atunci poate că ai şi o părere bine fundată despre ipoteza Big-Bang?”
“Această teorie este arogantă, o găsesc, din cauza lipsei ei totale de modestie, respingătoare. Îi bănuiesc pe părinţii ei că sunt ahtiaţi după glorie şi lipsiţi de sinceritate. Mă rog lui Dumnezeu să se demonstreze curând că totul e fals.”
“Mda” sagte ich. “În loc să-ţi baţi capul cu lucruri pe care nu poţi să le pricepi, ar trebui să iei în considerare faptul că biscuiţii pentru câini nu sunt deloc făcuţi să fie îngropaţi. N-ai împrăştiat abia ieri chestia aia complet muiată pe toată scara?”
Vedeţi, asta ne deosebeşte radical pe noi oamenii de câini sau alte animale. Spre deosebire de noi, alte fiinţe nu pot să se comporte raţional nici măcar atunci când dispun de calităţile intelectuale corespunzătoare.
“Vorbeşti mai nou singur?” mă întrebă Vera pe când intram împreună cu Bonny în sufragerie.“Sau discutai cu dl Meyer?” Ăsta e vecinul nostru, cu care mă mai întreţin uneori peste gard.
“Păi la ora asta nici nu-i aici. Vorbeam, de fapt, cu câinele” am spus eu conform adevărului. “Atât doar că trebuie să-mi dau replicile singur, deoarece el nu poate să vorbească.”

Exigenţă

Pretenţiile sporite pe care le ridică societatea românească modernă se regăsesc din ce în ce mai des şi în criteriile pe care trebuie să le îndeplinească aleşii poporului.
Absolvirea şcolii primare, de exemplu, nu mai este suficientă pentru a deveni primar. Se constată, din ce în ce mai des, că există primari care au absolvit chiar 8 clase.

 

 

Mondfinsternis / Eclipsă de lună

Da ich im Moment wenig Zeit habe, etwas Neues zu schreiben, habe ich wieder eine ältere Geschichte ausgegraben.

Mondfinsternis
Kurz nach acht Uhr morgens klingelte es. Ich guckte durchs Fenster. Am Tor war schon wieder dieser Knirps auf dem Fahrrad, der einem Löcher in den Bauch fragt. Er hielt sich mit der rechten Hand am Tor fest und übte mit seinem Mountainbike Standsprünge. Was zum Teufel treibt er so früh auf der Straße? Es sind doch Schulferien.
Ich war schon fertig angezogen, also schnappte ich mir die Aktentasche und lief raus zum Tor.
“Was ist? Warum klingelst du?”
“Habe ich geklingelt? Ich wollte mir nur die Klingelbeschriftung anschauen. Habt ihr einen Hund?”
Das hatte er mich bisher mindestens hundertmal gefragt, wobei in der Hälfte der Fälle der Hund sogar anwesend war. Und außerdem prangerte ein Schild “Come in and make my day!” mit dem Bild eines Schäferhundes am Tor. Bevor ich antworten konnte, kam die nächste Frage:
“Weißt du, wie eine Mondfinsternis entstehen tut? Ich weiß es! Wir haben das nämlich in der Schule gelernt.” Das war wenigstens ein aktuelles Thema.
“Ja, das tue ich wissen, ich habe nämlich auch mal eine Schule besucht. Jetzt lass bitte das Tor los, ich will gleich wegfahren.”
“Sonne, Erde und Mond sind auf einer Linie!” erklärte er mir stolz. “Genau in dieser Reihenfolge! Und die Erde wirft einen Schatten auf den Mond!”
“Das macht sie auch bei Neumond” sagte ich* unvorsichtigerweise. Jetzt hatte er mich.
“Was glaubst du, gäbe es eine Mondfinsternis auch ohne Sonne?”
“Aber ja doch. Das wäre die ultimative Mondfinsternis. Absolut total und ewig.”
“Warum ist aber der Mond doch zu sehen, auch bei einer totalen Mondfinsternis?”
“Bisschen Licht gelangt doch zum Mond. Das kommt durch die Lichtstreuung in der Erdatmosphäre. Daher auch die rötliche Farbe, wie bei einem Sonnenuntergang auch.”
“Wie beim Regenbogen?”
“Ja, ähnlich.”
Hier wurde ich von einem anderen Rad fahrenden Knirps gerettet, der mit hoher Geschwindigkeit vorbeiflitzte, indem er die ganze Straßenbreite von Bürgersteig zu Bürgersteig für seine Schlangenlinien benutzte.
“Das ist der Fabian! Ich muss ihn unbedingt was fragen!” sagte der erste Knirps und stand vom Sattel auf, um besser anfahren zu können.
Ich machte das Tor auf und fuhr mein Auto auf die Straße. Als ich das Tor wieder schloss, war der Knirps wieder da.
“Ich habe ihn verpasst” stellte er ohne besondere Reue fest. Er konnte offensichtlich mit Enttäuschungen sehr gut umgehen. Ich hatte mich in der Zwischenzeit schon mit einem Bein ins Auto gerettet.
“Tschüß!”
“Tschüß!”
Im Rückspiegel konnte ich noch sehen, wie er wieder klingelte. Die Schulferien gaben allen Grund zu der Annahme, dass außer dem Hund auch noch die Kinder zu Hause waren.

* Das war, unter uns gesagt, nicht nur unvorsichtig, sondern auch falsch, wie ich das später festgestellt habe…

===

Deoarece deocamdată nu prea mai am timp să scriu, am dezgropat din nou o povestioară mai veche.

Eclipsă de lună
Un pic după ora opt dimineaţa sună. M-am uitat pe fereastră. La poartă era din nou puştiul cu bicicleta, care îţi pune întrebări până te ameţeşte. Se ţinea cu mâna dreaptă de poartă şi exersa cu al său mountainbike salturi pe loc. Ce naiba face atât de devreme pe stradă? Doar şcolile au vacanţă.
Eram deja gata îmbrăcat, aşa că mi-am înşfăcat geanta şi am mers la poartă.
„Ce este? De ce suni?”
„Am sunat? Voiam doar să citesc ce scrie pe sonerie. Aveţi un câine?”
Asta mă întrebase deja de cel puţin o sută de ori, în jumătatea cazurilor chiar când câinele era de faţă. În afară de asta, pe poartă îţi sărea în ochi o plăcuţă cu afişul: Come in and make my day!, care avea pe el şi poza unui câine lup. Înainte de a putea eu răspunde, veni întrebarea următoare:
„Ştii cum se face de apare eclipsa de lună? Eu ştiu! Şi anume am învăţat asta la şcoală.” Asta era măcar un subiect actual.
„Se face că ştiu. Şi anume am fost şi eu odată la şcoală. Acuma lasă poarta, vreau să plec imediat cu maşina.”
„Soarele, pământul şi luna sunt pe o linie!” îmi explică el mândru. „Fix în ordinea asta! Şi pământul aruncă o umbră pe lună!”
„Asta face şi la lună nouă” am spus eu imprudent*. Acum eram la cheremul său.
„Ce crezi, ar exista eclipsă de lună şi fără soare?”
„Sigur că da, asta ar fi eclipsa de lună ultimă. Absolut totală şi definitivă.”
„Da de ce se vede un pic luna, chiar şi la eclipsa totală?”
„Un pic de lumină ajunge totuşi la lună, din cauza dispersiei în atmosfera pământului. De-aia şi culoarea roşiatică, la fel ca la apusul soarelui.”
„Ca la curcubeu?”
„Da, cam la fel.”
Aici am fost salvat de către un alt puşti biciclist, care trecu ca fulgerul în mare viteză pe lângă noi, folosind toată lăţimea străzii, de la trotuar la trotuar, pentru traiectoria sa şerpuită.
„Ăsta-i Fabian! Trebuie neapărat să-l întreb ceva!” spuse primul puşti şi se ridică din şa ca să demareze cât mai repede.
Am deschis poarta şi am scos maşina în stradă. Pe când închideam poarta, puştiul era din nou prezent.
„L-am pierdut” constată el fără vreun regret deosebit. După cum se părea, putea să ia foarte uşor dezamăgirile.
Eu mă salvasem deja cu un picior în maşină.
„Salut!”
„Salut!”
În oglinda retrovizoare am putut să văd cum sună din nou. Vacanţa era un motiv întemeiat pentru presupunerea că în afară de câine mai erau şi copii acasă.

*Asta a fost, între noi fie vorba, nu numai imprudent, ci şi eronat, după cu m-am lămurit eu mai târziu…

Precizare necesară

Pentru un popor care mai crede încă faptul că liliecii sunt şoareci care au mâncat nafură, această clarificare a fost un lucru foarte important:

Termoscanarea e făcută de la distanță printr-un scaner care îți vede temperatura, nu scrie numele tău, nu-ți ia datele, nu-ți ia CNP-ul de pe frunte. Nici măcar nu știe cum te numești, îți ia temperatura. Dacă temperatura este peste un anumit nivel atunci se ajunge la a nu-ți permite să intri și să îți recomande să ajungi la un medic să fii consultat. Regula e regulă. Dacă nu ia temperatura la intrare, e posibil să fie amendat

Am mai putea adăuga, pentru a fi exhaustivi, că termoscannerul nu-ţi poate citi nici gândurile…
Trebuie însă să menţionăm, cu toate acestea, existenţa unui pericol real care rezultă din folosirea acestui instrument. Mulţi dintre cei care îl mânuiesc la intrarea în spaţiile închise din magazine, par să fie convinşi că o aparatură medicală nu poate să transmită virusul, astfel încât ţi-l aplică direct pe piele.
În aceeaşi ordine de idei, nici ÎPS (Înalt Prea Slinosul) Teodosie, Arhiepiscopul Tomisului, nu crede că te poţi infecta prin folosirea la împărtăşanie a aceleiaşi linguriţe la toţi enoriaşii.
Lucrurile sunt, în opinia Arhiepiscopiei Tomisului, deosebit de clare, deoarece „Biserica nu este unitate de alimentație publică, ci instituție de cult”:

Împărtășania nu este mâncare și băutură firească (adică aliment pentru trup) ci este hrana cea mai sfântă pentru viața veșnică, Hristos prezent real, întrând în alcătuirea făpturii noastre, prin care ne îndumnezeim. Prin urmare, este o delimitare categorică între Hristos-Dumnezeu și alimentele firești, iar împărtășania și dăruirea ei credincioșilor este atributul exclusiv al Bisericii.

Dar ce ne putem aştepta de la o Biserisă, ai cărei preoţi încă mai acceptă uneori plata pentru slujbe religioase destinate blestemului unor persoane?
Aleluia!

PS
Am renunţat să mai ilustrez articolul de mai sus cu poze, deoarece nu vreau să mi se întoarcă stomacul pe dos.