Skip to content

Mondfinsternis / Eclipsă de lună

Da ich im Moment wenig Zeit habe, etwas Neues zu schreiben, habe ich wieder eine ältere Geschichte ausgegraben.

Mondfinsternis
Kurz nach acht Uhr morgens klingelte es. Ich guckte durchs Fenster. Am Tor war schon wieder dieser Knirps auf dem Fahrrad, der einem Löcher in den Bauch fragt. Er hielt sich mit der rechten Hand am Tor fest und übte mit seinem Mountainbike Standsprünge. Was zum Teufel treibt er so früh auf der Straße? Es sind doch Schulferien.
Ich war schon fertig angezogen, also schnappte ich mir die Aktentasche und lief raus zum Tor.
“Was ist? Warum klingelst du?”
“Habe ich geklingelt? Ich wollte mir nur die Klingelbeschriftung anschauen. Habt ihr einen Hund?”
Das hatte er mich bisher mindestens hundertmal gefragt, wobei in der Hälfte der Fälle der Hund sogar anwesend war. Und außerdem prangerte ein Schild “Come in and make my day!” mit dem Bild eines Schäferhundes am Tor. Bevor ich antworten konnte, kam die nächste Frage:
“Weißt du, wie eine Mondfinsternis entstehen tut? Ich weiß es! Wir haben das nämlich in der Schule gelernt.” Das war wenigstens ein aktuelles Thema.
“Ja, das tue ich wissen, ich habe nämlich auch mal eine Schule besucht. Jetzt lass bitte das Tor los, ich will gleich wegfahren.”
“Sonne, Erde und Mond sind auf einer Linie!” erklärte er mir stolz. “Genau in dieser Reihenfolge! Und die Erde wirft einen Schatten auf den Mond!”
“Das macht sie auch bei Neumond” sagte ich* unvorsichtigerweise. Jetzt hatte er mich.
“Was glaubst du, gäbe es eine Mondfinsternis auch ohne Sonne?”
“Aber ja doch. Das wäre die ultimative Mondfinsternis. Absolut total und ewig.”
“Warum ist aber der Mond doch zu sehen, auch bei einer totalen Mondfinsternis?”
“Bisschen Licht gelangt doch zum Mond. Das kommt durch die Lichtstreuung in der Erdatmosphäre. Daher auch die rötliche Farbe, wie bei einem Sonnenuntergang auch.”
“Wie beim Regenbogen?”
“Ja, ähnlich.”
Hier wurde ich von einem anderen Rad fahrenden Knirps gerettet, der mit hoher Geschwindigkeit vorbeiflitzte, indem er die ganze Straßenbreite von Bürgersteig zu Bürgersteig für seine Schlangenlinien benutzte.
“Das ist der Fabian! Ich muss ihn unbedingt was fragen!” sagte der erste Knirps und stand vom Sattel auf, um besser anfahren zu können.
Ich machte das Tor auf und fuhr mein Auto auf die Straße. Als ich das Tor wieder schloss, war der Knirps wieder da.
“Ich habe ihn verpasst” stellte er ohne besondere Reue fest. Er konnte offensichtlich mit Enttäuschungen sehr gut umgehen. Ich hatte mich in der Zwischenzeit schon mit einem Bein ins Auto gerettet.
“Tschüß!”
“Tschüß!”
Im Rückspiegel konnte ich noch sehen, wie er wieder klingelte. Die Schulferien gaben allen Grund zu der Annahme, dass außer dem Hund auch noch die Kinder zu Hause waren.

* Das war, unter uns gesagt, nicht nur unvorsichtig, sondern auch falsch, wie ich das später festgestellt habe…

===

Deoarece deocamdată nu prea mai am timp să scriu, am dezgropat din nou o povestioară mai veche.

Eclipsă de lună
Un pic după ora opt dimineaţa sună. M-am uitat pe fereastră. La poartă era din nou puştiul cu bicicleta, care îţi pune întrebări până te ameţeşte. Se ţinea cu mâna dreaptă de poartă şi exersa cu al său mountainbike salturi pe loc. Ce naiba face atât de devreme pe stradă? Doar şcolile au vacanţă.
Eram deja gata îmbrăcat, aşa că mi-am înşfăcat geanta şi am mers la poartă.
„Ce este? De ce suni?”
„Am sunat? Voiam doar să citesc ce scrie pe sonerie. Aveţi un câine?”
Asta mă întrebase deja de cel puţin o sută de ori, în jumătatea cazurilor chiar când câinele era de faţă. În afară de asta, pe poartă îţi sărea în ochi o plăcuţă cu afişul: Come in and make my day!, care avea pe el şi poza unui câine lup. Înainte de a putea eu răspunde, veni întrebarea următoare:
„Ştii cum se face de apare eclipsa de lună? Eu ştiu! Şi anume am învăţat asta la şcoală.” Asta era măcar un subiect actual.
„Se face că ştiu. Şi anume am fost şi eu odată la şcoală. Acuma lasă poarta, vreau să plec imediat cu maşina.”
„Soarele, pământul şi luna sunt pe o linie!” îmi explică el mândru. „Fix în ordinea asta! Şi pământul aruncă o umbră pe lună!”
„Asta face şi la lună nouă” am spus eu imprudent*. Acum eram la cheremul său.
„Ce crezi, ar exista eclipsă de lună şi fără soare?”
„Sigur că da, asta ar fi eclipsa de lună ultimă. Absolut totală şi definitivă.”
„Da de ce se vede un pic luna, chiar şi la eclipsa totală?”
„Un pic de lumină ajunge totuşi la lună, din cauza dispersiei în atmosfera pământului. De-aia şi culoarea roşiatică, la fel ca la apusul soarelui.”
„Ca la curcubeu?”
„Da, cam la fel.”
Aici am fost salvat de către un alt puşti biciclist, care trecu ca fulgerul în mare viteză pe lângă noi, folosind toată lăţimea străzii, de la trotuar la trotuar, pentru traiectoria sa şerpuită.
„Ăsta-i Fabian! Trebuie neapărat să-l întreb ceva!” spuse primul puşti şi se ridică din şa ca să demareze cât mai repede.
Am deschis poarta şi am scos maşina în stradă. Pe când închideam poarta, puştiul era din nou prezent.
„L-am pierdut” constată el fără vreun regret deosebit. După cum se părea, putea să ia foarte uşor dezamăgirile.
Eu mă salvasem deja cu un picior în maşină.
„Salut!”
„Salut!”
În oglinda retrovizoare am putut să văd cum sună din nou. Vacanţa era un motiv întemeiat pentru presupunerea că în afară de câine mai erau şi copii acasă.

*Asta a fost, între noi fie vorba, nu numai imprudent, ci şi eronat, după cu m-am lămurit eu mai târziu…

Post a Comment

Your email is never published nor shared. Required fields are marked *
*
*

Descoperă mai multe la Minima Ruralia

Abonează-te acum ca să citești în continuare și să ai acces la întreaga arhivă.

Continuă lectura