Minima Ruralia

Prin anii 90, când a fost descoperită prima exoplanetă, formula lui Drake, care emite pretenţia că poate calcula numărul de civilizaţii extraterestre din univers, era deja de mult cunoscută. Când autorul ei, astrofizicianul american Frank Drake, a prezentat-o în 1961, intenţia sa a fost mai degrabă de a iniţia o discuţie, decât de a prezenta o ecuaţie viabilă din punct de vedere ştiinţific. Rezultatul a fost însă, datorită fascinaţiei pe care o exercită tot ceea ce este extraterestru, că aceasta a fost luată de-a dreptul în serios, cu toate că se bazează pe nişte factori în mare parte, cel puţin din perspectiva actuală, imposibil de cuantificat.

Critica nu s-a lăsat mult aşteptată, cu toate că a fost şi mai este încă aproape complet umbrită de euforia generală. Stanislaw Lem s-a pronunţat în sensul că din zero informaţii nu poţi să extragi decât zero informaţii. (Principiu cunoscut în cercurile IT ca “Garbage in, garbage out” GIGO.) Mă rog, el nu este astrofizician, dar nici apariţia vieţii şi inteligenţei extraterestre nu este un domeniu în care astrofizicienii au măcar un dram de habar. Condiţiile necesare pentru aceasta ar ţine mai degrabă de astrobiologie, o ştiinţă care se află, din motive lesne de înţeles, încă în faşă. Dar chiar din rândurile astronomilor profund implicaţi în proiectul SETI s-au auzit cuvinte de critică. Jill Tarter, de exemplu, consideră că această formulă este o cale minunată pentru a ne organiza ignoranţa.
Oricum ar fi, cercetările SETI continuă. Până azi au fost identificate cam 5000 de exoplanete. Suntem confruntaţi, la intervale mai mult sau mai puţin regulate, cu ştiri de genul : “A fost descoperită o nouă Terra” sau mai recent “A fost descoperit un superpământ”.
Enrico Fermi a caracterizat situaţia paradoxă, adică contradicţia dintre probabilitatea aparent ridicată a existenţei unor civilizaţii extraterestre şi inexistenţa dovezilor pentru aceasta, prin întrebarea (liber tradusă) “Păi unde sunt toţi?”
Să rămânem un pic la ecuaţia lui Drake şi să discutăm limitările sale evidente. Factorul care descrie probabilitatea existenţei unor planete favorabile apariţiei vieţii este o mare necunoscută. Atâta timp când nu cunoaştem mecanismul exact care a dus la apariţia primei celule vii în urmă cu cca 3,5 miliarde de ani, nu putem, bineînţeles, să cunoaştem nici pe departe condiţiile care sunt necesare pentru aceasta. Extrapolările care pornesc de la situaţia actuală de pe Terra, unde viaţa s-a instalat deja de multă vreme, sunt pur şi simplu naive. Situaţia se înrăutăţeşte şi mai mult atunci când ne referim la apariţia civilizaţiei, adică la evoluţia speciilor până la homo sapiens. A fost căderea meteoritului care a dus la dispariţia dinozaurilor o condiţie necesară pentru apariţia mamiferelor, deci şi a noastră? Sau chiar marea extincţie dintre permian şi triasic, provocată de devastatoare erupţii vulcanice? Păi dacă ar fi aşa, atunci, pe lângă temperatură, durată, prezenţa apei, câmpul magnetic, tectonica plăcilor, inclinarea axială, existenţa Lunii ca stabilizator al orbitei terestre şamd. mai trebuie luate în considerare şi nişte evenimente aleatorii care condiţionează apariţia civilizaţiei, astfel încât probabilitatea pare să tindă spre zero. Sau cel puţin trebuie să luăm în considerare teoria haosului şi să renunţăm la determinismul mecanicist care stă la baza ecuaţiei lui Drake.
O abordare probabilistică a acestei problematici o putem găsi aici. Cu toată rezerva datorată lipsei de informaţii concrete, pe care trebuie să o avem şi în acest caz, putem să o considerăm mai realistă decât viziunea euforică care prevede existenţa a până la 100.000.000 de civilizaţii în galaxia noastră.
Bine, bine, veţi spune, poate. Da’ cu cele 5000 de Superpământuri cum rămâne? Sau cu cele nedescoperite încă?
Păi să vedem cu ce avem de-a face. Exoplanetele descoperite au fost catalogate, după “gradul de similaritate” cu Terra, în diverse categorii, de la zero (complet diferit) la 1 (absolut identic). Această încadrare, care se bazează exclusiv pe proprietăţi fizice elementare (diametru, densitate, temperatură medie, viteza etc.) nu spune, bineînţeles, absolut nimic despre condiţiile necesare apariţiei vieţii. Denumirile de “superpământ” ,“a doua Terra” şamd sunt cu totul nepotrivite, atâta timp cât nu avem nici măcar informaţii rudimentare despre atmosferă, prezenţa apei, istoria geologică sau consistenţa solului. O exoplanetă cu factorul de similaritate 0,85 nu poate fi în niciun caz considerată ca una unde probabilitatea apariţiei vieţii sau a locuibilităţii să fie de 85%. Chiar şi temperatura medie este o capcană, deoarece pentru apariţia vieţii este importantă atât distribuţia temperaturilor, cât şi istoria planetei din punct de vedere termic.
Majoritatea exoplanetelor descoperite până acum aparţin unei stele de tipul pitică roşie, celui mai des tip întâlnit în univers, cu masa de obicei mult mai mică decât a soarelui nostru. Energia radiată fiind, deasemenea, cu mult mai scăzută decât cea a soarelui, o temperatură medie în primă aproximaţie “acceptabilă” pentru apariţia vieţii se regăseşte la distanţe mult mai mici decât este cazul în cuplul Pământ-Soare. Aceasta implică o durată a anului mult mai redusă decât 365 de zile şi în cele mai multe cazuri o rotaţie sincronă, astfel încât diferenţele locale de temperatură pot uşor atinge 120 °C. Despre atmosferă nici nu mai vorbim, gradul de informaţie este zero.
O estimare cât de cât realistă a numărului de civilizaţii din univers este, după părerea mea, imposibilă. Nu este nici exclus să fim singuri. O colonizare în masă a spaţiului cosmic este, din perspectiva actuală, utopică. Pentru asigurarea pe viitor a existenţei noastre ca specie nu există niciun plan B şi niciun ajutor din exterior. Haideţi să ne vedem de celelalte probleme pe care le avem şi să avem un pic de grijă şi de planeta noastră.