Minima Ruralia

Prins între pietrele de moară ale vieţii moderne, românul de la ţară s-a câinit de tot. Nu mai face nimic fără bani.
Mă duc mai deunăzi la vecina, că motanul ei, de care de fapt ne îngrijim mai mult noi, e rănit şi vreu să-l duc la doctor. A fost muşcat de o labă şi s-a infectat.
– Da’ cine ţi-o pus gresia asta, lele Ană? întreb eu nedumirit. Gresia din verandă e pusă cu furca, tencuiala de rostuit mânjeşte nu numai plăcile, dar şi uşile şi pereţii. Aşa lucrare n-am văzut nici măcar pe vremea odioasei dictaturi.
– Trăian ăsta din vale, dă-l în plata lui, că nici măcar nu-i gata de tăt.
– Aşa mai merge, zic eu, dacă-i gratis… Că „Trăian” e soţul unei nepoate de-a ei.
– Ba gratis pă bănatu’, că i-am plătit tri milioane.
Acuma înţeleg de ce mă cheamă tot pe mine când trebuie să-şi schimbe butelia de aragaz sau când iar îi sare ştecherul de la antena de satelit. Şi de ce-mi oferă de fiecare dată bani, cu toate că eu o refuz consecvent. Şi când i-am adus acasă motanul reparat am refuzat din nou. Că de unde alte „tri milioane”?
Toţi încearcă să te plătească, dacă le împrumuţi scara extensibilă, dacă le aduci medicamente de la Cluj, dacă le duci copii la şcoală când ninge… Şi pretind acelaşi lucru, pentru orice mic serviciu.
Mai deunăzi am văzut un sătean încercând să dea trei lei şpagă unei angajate de la Banca Transilvania din satul vecin. Nu ştia săracul, că tipa nu putea să ia cei „trizăcidemnii” de la el, din cauza spravegherii video. Că altfel…