Skip to content

Pedeapsă în contumacie

Angela Gheorghiu a anunţat printr-un mesaj politicos adresat Gabrielei Firea că nu va participa la festivitatea în care trebuia să i se acorde titlul de cetăţean de onoare al Bucureştiului. După principiul „Dacă tu nu ne vrei noi te vrem”, această onoare i-a fost, după cum se pare, totuşi acordată.
Greşeala d-vs., stimată Angela Gheorghiu. Politicieni de teapa Gabrielei Firea vor interpreta, după cum ne învaţă experienţa cu senatorii şi deputaţii PSD, orice răspuns care este formulat fără Dumnezei şi înjurături de mamă, ca un răspuns afirmativ… Vă lipseşte competenţa socială necesară pentru a putea comunica de la egal la egal cu aceste creaturi.

Un sfat bine intenţionat

Când am fost la RMN după ruptura de ligamente de la umăr, un tânăr medic din Cluj mi-a pus o droaie de întrebări cu privire la situaţia din Germania. Totul pornea de la faptul că prietena lui, care se afla în ultimul an la medicină, cocheta cu ideea de a merge să lucreze acolo, cel puţin pentru câţiva ani, dar era îngrozită de faptul că siguranţa populaţiei din această ţară, în special cea a femeilor, ar fi afectată de hoarda de musulmani care a împânzit ţara. Domnişoara în cauză era complet nehotărâtă, pe de o parte ar fi dorit să câştige mai bine şi să-şi perfecţioneze cunoştinţele medicale, pe de altă parte nu dorea să se expună pericolului de a fi violată, înjunghiată sau călcată de vreun camion condus de către un terorist. (Continued)

Paştele şi Dumnezeii voştri…

…de agramaţi.
Pe lângă că furaţi ca-n codru, minţiţi de îngheaţă apele şi nu cunoaşteţi nici un fel de ruşine, mai şi stâlciţi limba română, distrugând încet-încet şi ultimul lucru care mă mai leagă de ţara asta nenorocită.

„Avem propuneri să îmbunătățim mecanismul și discutăm, facem analize interne. Nu există suspendare. Acolo era un cuvânt, eroare materială, era vorba de opțiuni. Dacă era proiectul finalizat, era și notă de fundamentare. E o eroare pe care ne-o asumăm că s-a trecut un proiect intern nefinalizat în notă. Astfel de analize interne nu erau la acel moment nici finalizate, nici discutate.”

Puncte de vedere

Privind poza de mai jos, care ne arată una dintre urmările recentei erupţii vulcanice din Hawaii, ne poate duce gândul la vulnerabilitatea omului şi a tot ce este creat de om faţă de forţele naturii.
Pe lângă acest mod superficial de a vedea lucrurile, putem să ne punem şi o întrebare de profunzime cu adevărat filozofică: oare ce se întâmplă cu toţi biţii şi baiţii, care au fost trimişi prin cablul de date aflat în flăcări, şi care nu-şi vor atinge niciodată ţinta? Dispar, pur şi simplu, în neant?

Recuperarea în pas alert a retardului istoric

De ce este România altfel? Nu este!
Suntem exact ca Occidentul fiindcă de 150 de ani suntem occident.
Avem doar un retard istoric pe care îl recuperăm în pas alert.
Adrian Papahagi

 

Mirel, unul dintre beţivii satului, mergea cu paşi târşiţi de-a lungul drumului, cu picioarele depărtate, abia ţinându-şi echilibrul. Se opri de câteva ori, clătinându-se vizibil înainte şi înapoi, iar la ultima oprire se prăbuşi cu faţa în jos în iarba de la marginea şanţului, rămânând apoi nemişcat. Firuţa, căreia mulţi îi spun Firoaia, deoarece are cam un metru optzecişicinci, îl ajunse după câteva minute din urmă şi se opri la picioarele lui, împungându-l în tălpi cu vârful pantofului. Deoarece nu se produse nici o reacţie, se mută mai spre cap şi începu să-i clatine umărul cu piciorul. Mirel mormăi ceva şi se întoarse un pic într-o parte, sprijinindu-se pe mâna dreaptă. Arăta acum de parcă ar fi încercat să înoate. Mulţumită de rezultat – tipul trăia încă – Firoaia făcu cale întoarsă spre casă. Avea toate motivele să fie precaută. Se întâmplase deja de vreo două ori ca vreunul, care băuse „şpir” la ea acasă, unde funcţiona o crâşmă clandestină vizitată de toţi beţivii (adică de majoritatea bărbaţilor) din sat, să cadă prin tufişuri şi să fie găsit a doua zi mort. Mă rog, totul se muşamalizase la vremea aceea destul de uşor, deoarece locuitorii satului făceau pe surdomuţii când era vorba de fleacuri de genul ăsta, dar lucrurile se cam schimbaseră între timp. Apăruseră în sat nişte orăşeni cu vile şi cabane, care nu prea ştiau de glumă, ba unul chiar o ameninţase că dacă mai vinde băutură unui alcoolic o să ajungă la puşcărie. Şi nici protecţia de la poliţie nu mai funcţiona ca lumea, deoarece verişorul ei de la Poliţia Comunală fusese mutat în altă comună. Păi aşa, din ce să trăieşti? Recoltatul nocturn al unor ogoare din satul vecin, pe care se cultivau morcovi sau ceapă, era posibil doar toamna. Şi în restul anului, de unde bani? Numai din vânzarea de ţigări confecţionate din tutun unguresc cumpărat la vrac? Prea puţin! Că nici de lemne nu-i ajungeau (degeaba-i pădurea aproape dacă bărbatu-i beţiv şi leneş!) de când începuseră orăşenii ăştia să-şi încuie şoproanele de lemne.
Aşa ceva vi se pare de necrezut? Aiurea. Încă n-aţi auzit destul.
Trăia aici în sat un văduv cu doi copii, ai cărui părinţi, cât mai fuseseră încă în viaţă (dacă acest mod de a trăi se mai poate numi viaţă) fuseseră ţinuţi în pivniţă, unde nici măcar nu trebuia să fie încuiaţi, deoarece oricum nu prea puteau să se mişte. Le dădea să mănânce te miri ce, el însuşi considerând mâncarea drept un moft care poate fi uşor înlocuit prin băutură şi ţigări. La una dintre beţiile comune cu fiul său, fusese omorât de acesta în bătaie, cu ajutorul unui „bicaşeu” (piatră de râu rotundă, adesea cuarţ) de vreun kilogram, care putea fi comod cuprins cu degetele şi folosit ca un ciocan. Chiar şi în timpul priveghiului, fiul încă îl mai lovea cu piatra în cap. Şi nu-l oprea niciunul dintre cei prezenţi, că doar mortul era oricum mort. Tot satul ştia, tot satul şi-a ţinut gura.
N-a fost nici un fel de cercetare. N-am văzut certificatul de deces, dar putem porni de la premiza că acesta menţiona că persoana în cauză murise.

Timpul, Marele Necunoscut

Timpul, de fapt, nu există:
Trecutul e doar amintire,
prezentul doar aşteptare,
 şi viitorul doar dorinţă.

Unul dintre pigmeii pe care tot vreau să-i ignor (dar nu prea reuşesc – curiozitate bolnăvicioasă),  ne împărtăşeşte pe facebook profundele sale cugetări, de data aceasta despre timp:

Aflu că ieri a fost ziua bucuriei şi azi a poeziei. Are şi lumea seculară sinaxarul ei. Timpul desacralizat se ruşinează de goliciunea lui şi se drapează cum poate.

Aha. Lăsând la o parte stupiditatea de necontestat a acestor „Zile Internaţionale” ale „lumii seculare”, hai totuşi să vedem ce face, în aceeaşi perioadă, timpul „sacralizat”, cel puţin în versiunea ortodoxiei româneşti. Aflu, consultând calendarul, că în zilele pomenite mai sus trebuia să postesc şi nu mi-a atras nimeni atenţia. În afară de asta, aş fi foarte curios să aflu ce ar fi avut de mărturisit Nichita şi Iacob:

20 M Sf. Cuv. Mc. ucişi în M-rea Sf. Sava cel Sfinţit; Sf. Ier. Nichita Mărturisitorul (Post)
21 M Sf. Ier. Iacob Mărturisitorul; Sf. Ier. Toma; Sf. Cuv. Serapion (Denia Canonului cel Mare) (Post)

Timpul sacralizat ortodox nu se ruşinează de nimic şi-şi pavează tina în care se bălăceşte cu sfinţi falşi şi moaşte false, importate probabil din China.
Poate, cândva, în viitorul „sacralizat”, calendarul ortodox îi va pomeni şi pe Sf. ÎPS(rez.) Daniel Turnătorul şi pe Sf. Curv. Cristian Gură De Aur. Să sperăm însă că asta se va întâmpla abia în Ziua De Apoi, astfel încât lui Adrian Papahagi să-i poată fi întărită şi mai mult convingerea sa de „pesimist antropologic şi optimist escatologic”. Aleluia.

Protrumperanţe cerebrale maligne

În momentul în care mulţi intelectuali „de dreapta”, cu pretenţii umaniste sau chiar creştine (1; 2; 3; 4; 5), care nu arareori se dispreţuiesc între ei cu ardoare, îi cântă osanale lui Trump, începi să crezi de-a binelea că prostia este molipsitoare.

Paralele

În 1943, într-o perioadă când devenise foarte clar că Germania va pierde războiul, propagandistul şef al naziştilor, Josef Goebbels, pune participanţilor la o adunare întrebarea retorică „Wollt ihr den totalen Krieg?” („Vreţi războiul total?”) Entuziasm general, aplauze şi un unanim „Ja”, oile se aruncă doar cu încântare în prăpastie!
Iar acum vine Dragnea şi pune o întrebare asemănătoare.
Îl vreţi pe totalul Dragnea, idioţilor? O să-l aveţi, şi ceea ce aţi îndurat până acum de la el este pui în comparaţie cu ceea ce va veni!
Oricum, aţi pierdut deja, şi ăsta este singurul semn bun care emană din această tâmpenie a voastră, sfârşitul este aproape.

Viaţa în oglindă

După o ruptură de ligamente la umărul drept şi operaţia de rigoare, trebuie să sprijin braţul drept pe o orteză de mărimea unui ghiozdan de şcolar, zi şi noapte. Gabaritul mărit mă face să mă lovesc de toate cele, iar faptul că sunt silit să folosesc exclusiv mâna stângă transformă până şi cele mai uşoare acţiuni într-o bâjbâială penibilă. Nopţile sunt un chin, deoarece nu pot dormi decât pe spate: după vreo două ore mă dor toate mădularele înţepenite.
Azi noapte am avut un vis pe potrivă. Se făcea că eram în Japonia şi conduceam maşina pe o stradă, pe care erau parcate maşini de ambele părţi. Într-un scrâşnet oribil de metal pe metal, le loveam când pe unele, când pe altele şi înaintam în zigzag, încercând să evit următoarea coliziune.
Bineînţeles că, după câteva carambolaje, m-am trezit îngrozit, înţelegând faptul că maşina pe care o conduceam reacţiona la comenzile mele exact pe dos…
Am fost de nouă ori în Japonia, dar n-am condus maşina acolo niciodată. Acum ştiu însă, cum ar fi fost.

The British Strike Back

Aflăm de la TVR:

VIDEO Focuri de armă și o urmărire ca-n filme pentru prinderea unui șofer fără permis, care conducea o mașină înmatriculată în Marea Britanie

Mai jos în text ni se spune:

După ce a rulat pe mai multe străzi din sectorul 5, conducătorul auto a primit sprijin din partea unor rude, care au încercat să-i blocheze pe poliţişti având asupra lor, la vedere, obiecte contondente şi arme albe (cuţite).

Ai dracului, britanicii ăştia! Să-şi aducă până şi rudele în România, nu numai Beemveuri răblăgite!