Skip to content

Minţi bolnave

După o campanie de deratizare de la Timişoara soldată cu trei morţi şi numeroşi răniţi, autorităţile informează că „apa din primul bloc evacuat este potabilă din punct de vedere fizico-chimic”. Aici s-ar putea pune, ca o replică spirituală, dar pripită, întrebarea de prisos dacă apa este potabilă şi din punct de vedere biologic. Dar aici nu există nici un punct de vedere, capete de lemn ce sunteţi. Potabilă sau nepotabilă, atât.
Limbajul de lemn este însă doar un aspect al problemei. Mult mai gravă mi se pare mie intenţia secretă de manipulare care se ascunde în spatele acestei afirmaţii. Este aproape sigur că apa din reţea nu a putut fi contaminată de către niciun agent (neuro)toxic gazos, lichid sau solid, care a fost folosit la deratizare. Se caută, deci, cu disperare un aspect pozitiv pentru a linişti spiritele.
Asta îmi aminteşte de „ştirea” transmisă în decembrie ’89 de către Televiziunea Română Liberă: „apa nu este otrăvită”. Atât doar că în acest caz manipularea avea, după cum resimţea populaţia în acele zile, mai degrabă scopul de a trezi spaima omului de rând, teama de „terorişti”, pentru ca acesta să dorească fierbinte să fie cât mai degrabă salvat. De către FSN.

Luzăr

Am dat întâmplător peste o poză mai veche a „ziaristului” Liviu Alexa, care, în urmă cu vreo doi anişori, sărea în apărarea medicului delapidator clujean Mihai Lucan, sperând probabil să se aleagă şi el cu ceva din cei 600.000 de euroi bani gheaţă descoperiţi la domiciliul celui din urmă cu ocazia percheziţiei DIICOT. Mi-am permis să o modific puţin.

Întrebaţi cine e Liviu Alexa? Păi e simplu, unul care arată în realitate aşa:

este văzut de toată lumea aşa:

pe când el însuşi se crede aşa:

 

Pentru că are „mână bună”, sărind în apărarea perdanţilor, sper că tot aşa va reacţiona şi după alegerile prezidenţiale de duminică, consolând-o pe Viorica Vasilica Dăncilă.

 

Imprudenţă

Cătălin Radulescu a putut fi oprit de poliţia rutieră, după ce trecuse pe roşu. N-avea mitraliera la el…

Zăpadă la moară

Iarnă timpurie în America, de data asta zăpadă la moara negaţioniştilor ecologici, că gheaţă am avut deja.
Chestia vine, pentru secta piticilor de grădină de la ÎLD, chiar la timp ca să mai atragă un pic atenţia de la faptul că dl Polilogu a rămas sub 6%. Dar poate mă înşel, totuşi. Se pare că eşecul lui Dan Barna este, cel puţin deocamdată, mai atractiv, astfel încât „minciuna încălzismului global” este păstrată pentru zile şi mai negre.

Este oprit

Azi dimineaţa câinii noştri au început să urle, cu botul îndreptat spre cer, ca lupii.
Am ieşit în curte să văd – sau mai bine zis să aud – despre ce este vorba: se manifestă în acest fel la anumite zgomote, cum ar fi cele produse de sirena maşinilor de salvare sau dangătul de clopote.
Într-adevăr, se auzea dangăt de clopote. O fi, iar, vreo sărbătoare? Că sunt multe… În acelaşi moment, mobilul mi-a semnalat un mesaj care a clarificat lucrurile: Orange mă felicită cu ocazia zilei onomastice.
Verificând pe internet, am constatat că azi se “prăznuiesc” într-adevăr arhanghelii Mihail şi Gavril. Înafară de asta, am mai aflat ce nu ai în niciun caz voie să faci în această zi. Este oprit! Iată câteva variante:

“De Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil, pe vremuri sătenii nu lucrau deloc, oamenilor fiindu-le frică de Sfinții Arhangheli, despre care se spune că iau sufletele celor care mor. Dacă vor muri, la momentul morții, se vor munci groaznic să le iasă sufletul din trup.“

“De Sfinţii Mihail şi Gavriil sunt strict interzise îndeletnicirile casnice, cine nu se supune acestei reguli fiind sortit să aibă parte de mare chin înaintea morţii.”

”În această zi de sărbătoare nu se lucrează și nu se merge la câmp. Persoanele care vor merge la serviciu, spun cei din popor, se vor chinui înainte să moară.”

“Ca la orice sărbătoare care are cruce roșie în calendar nu se spală.
Totodată, de Sfinții Mihail și Gavril nu se coase.
Nu se fac treburi casnice, cum ar fi curățenie, să calci sau să gătești.
Tot în această zi nu este bine să te cerți cu nimeni.”

“In ziua de 8 noiembrie este interzis cu desavarsire sa lucrezi sau sa faci treburi in casa, in curte sau pe camp. Cine nu se va supune va avea parte de chin in ziua mortii.”

Astfel de interdicţii sunt cunoscute la aproape toate sărbătorile religioase mai importante de la noi. Ele sunt însă aproape întotdeauna legate de una dintre muncile omului. Biserica ne învaţă leneveala? Sau această tradiţie a fost mai degrabă creată de către credincioşi, ca să-şi găsească o scuză pentru propria trândăveală?
În orice caz, nu am auzit niciodată să fie oprit de a bea, a înjura sau de a-ţi bate nevasta.
„Pe vremuri, sătenii…” ei, pe vremuri, sătenii erau ţărani adevăraţi, care mai şi lucrau, măcar printre sărbători. Iar cei din zilele de azi n-au nevoie de nicio sărbătoare ca să nu lucreze.

Canibalism

Sărmani foşti pesedişti, au ajuns muritori de foame, se mănâncă între ei…
Aşteptăm nerăbdători acţiuni similare (dar, dacă se poate, pe scară mai largă!) în rândurile actualilor (încă) pesedişti. Atenţie la Gabriela Fierea, are muşcătura otrăvită, ca varanii…

Fritz Eigner Kanibalismus an einem Dichter

Atenţie nejustificată

M-am ocupat cam prea mult de Adrian Papahagi, am declarat cel puţin o dată că am să-l las în plata Domnului, dar am recidivat.
Mă rog, în aceste vremuri, în care cuvântul dat oricum nu prea mai contează, chestia nu sare, probabil, nimănui în ochi. Dar a început să mă enerveze pe mine.
Gata, m-am lecuit definitiv citind ultima tâmpenie pe care a scris-o.
La revedere, cap de lemn.

Verwechslung / Confuzie

Ei junger Rumäne will die Berge im Himalaya besteigen (man höre und staune, bis 5000 m Höhe!), um Geld für die an HIV erkrankten Nepalesen zu sammeln. Ideen muss man haben!
Aber die Chose ist ein bisschen schwer umzusetzen. Geld gibt es da nicht, nur Müll. Und man muss jede Menge Konservendosen und Plastikflaschen sammeln, um eine handvoll € zusammen zu kriegen.

===

Un tânăr român vrea să escaladeze munţii din Himalaya (să vezi şi să nu crezi: până la o înălţime de 5000 m!), ca să strângă bani pentru nepalezii bolnavi de SIDA. Idei trebuie să aibă omul!
Dar treaba nu e prea uşor de realizat. Acolo nu se găsesc bani, doar gunoi. Şi trebuie să strângi o droaie de cutii de conserve sau recipiente de plastic ca să încropeşti o mână de €.

 

Kolossale Irrtümer (Fortsetzung) / Erori colosale (continuare)

Die Wege des Internets sind unergründlich. Heute bin ich (fragen Sie nicht wie, ich weiß es wirklich nicht!) über die folgende Weisheit gestolpert:

Nur Häuser können verlassen werden, meine teuren Lieben. Das sind Sachen und sie verfallen. Die Frauen, niemals. Sie sind Lebewesen und denken.

Die Verfasserin ist, wie es scheint (nageln Sie mich aber nicht fest!) eine Luminita Popescu, die auch bei catchy ihr Unwesen treibt.
Nun, Diejenigen, die mich kennen, wissen, dass ich Frauen schätze, respektiere und (im Maßen, bin ja verheiratet!) auch liebe. Daher protestiere ich aufs Schärfste! Ihnen solchen Unsinn einzutrichtern ist, milde ausgedrückt, sträflich.

===

Nepătrunse sunt căile internetului. Azi m-am împiedicat de următoarea cugetare înţeleaptă:

Doar casele pot fi părăsite, dragele mele scumpe. Ele sunt lucruri și se năruiesc. Femeile, niciodată. Ele sunt ființe și gândesc.

Autoarea este, după cum se pare (dar nu chiar garantez pentru asta!) una Luminiţa Popescu, care bântuie şi pe platforma catchy.
Cei care mă cunosc ştiu că respect, apreciez şi (cu măsură, bineînţeles, că doar sunt căsătorit!) chiar iubesc femeile. De aceea protestez cu tărie! Să le bagi în cap prostii de genul ăsta este, ca să mă exprim decent, condamnabil.

Erinnerung / Amintire

Heute wurde ich – ich weiß nicht genau wie – an eine Geschichte mit Hunden erinnert, die ich vor mehr als 10 Jahren geschrieben habe. Drei der Vierbeiner, die in der Geschichte auftauchen, sind inzwischen auf unserem Grundstück in den Westkarpaten begraben. (Zwei davon stammten auch von hier und wurden nach Deutschland geschmuggelt, der Dritte im Bunde war eine reinrassige deutsche Schäferhündin von dort, die ihre letzten Jahre hier verbracht hat.) Über den Vierten, Charlie, weiß ich nichts mehr. Ich werde mich jedoch bei meiner nächsten Deutschlandreise nach ihm erkundigen.
Ich habe in den vergangenen Jahren keine Geschichten über Hunde geschrieben, wobei das bei weitem nicht heißt, dass ich gar nicht über Hunde geschrieben hätte, siehe hier. Aber das ist eine andere Geschichte…

Ausflug

Die Szene wiederholt sich jeden morgen: ich laufe mit unseren drei Hunden am Merkelhof vorbei, hinaus ins freie Feld. Charlie, der hofeigene Rauhaardackel, nimmt vom Haus aus unsere Witterung auf, fängt an zu bellen und wird rausgeschmissen. Er trottet dann langsam zu uns, läßt sich von meinen Bestien beschnuppern und von mir am Kopf kraulen. Dann läuft er – je nachdem wie er Lust hat – die ganze Strecke oder nur ein Stück des Weges mit. Gestern war er gut drauf und somit bis zum Schluß mitgelaufen. Wir waren schon auf dem Rückweg, als um die Kurve ein Radfahrer mit einem jungen Labrador an der Leine auftauchte. Da er keine Anstalten machte, seine Geschwindigkeit zu mindern, machte ich ein paar Schritte zur Seite und befahl meinen Hunden zu sitzen.
„Ganz schön mutig. Hoffentlich hat er seinen Hund im Griff!” dachte ich mir.
In diesem Moment passierte es. Erst Charlie, dann Ricky und Susi schlugen an, Bonny folgte Sekunden später auch. Charlie stürzte sich auf den Drahtesel und wollte ihm ins Hinterrad beißen. Und der junge Labrador zog voller Panik zur Seite und landete zusammen mit seinem Herrchen und dem Drahtesel im angrenzenden Maisfeld.
Es entwickelte sich eine, vom lauten Hundegebell begleitete, freundschaftliche Unterhaltung.
„Warum nehmen Sie Ihren verdammten Köter nicht an die Leine?”
Ich versicherte ihm, daß ich meine verdammten Köter an der Leine führe, und daß Charlie nicht zu uns gehört.
„Sie tragen doch die Verantwortung für ihn, wenn er mitläuft!”
Ich teilte ihm mit, daß mein Haftpflichtversicherer in diesem Punkt entschieden anderer Meinung ist.
„Jedenfalls haben Sie mit Ihren Hunden ein Problem! Sie haben angefangen zu bellen!”
Ich gab zu, daß ich mit meinen Hunden ein Problem habe, weil sie zusammen mehr als ich wiegen und in Augenblicken wie diesen etwas völlig anderes wollen als ich. Ich ließ ihn wissen, daß ich die Hunde schätzungsweise noch eine Minute halten kann, und daß nach dieser einen Minute mein Problem durchaus zu seinem werden könnte.
Er rappelte sich murrend auf, brachte sein Fahrrad hoch, betrachtete es eingehend und klopfte seine Hose sauber. Bis auf das Selbstvertrauen des jungen Labradors schien alles unbeschädigt zu sein. Sie verschwanden.
Ich brachte Charlie nach Hause. Sein Frauchen wartete auf ihn in der Tür. Charlie lief auf sie zu und humpelte dabei schrecklich: das macht er nämlich immer, wenn er Aufmerksamkeit erheischen möchte.

===

Astăzi mi-a venit în minte – nu ştiu exact cum – o poveste cu câini, pe care am scris-o în urmă cu mai mult de 10 ani. Trei dintre patrupezii care apar în poveste sunt îngropaţi pe terenul nostru din Munţii Apuseni. (Doi dintre ei proveneau chiar de aici şi fuseseră duşi în Germania prin contrabandă, al treilea era o căţeluşă ciobănesc german de rasă pură de acolo, care îşi trăise ultimii ani tot aici.) Despre al patrulea, Charlie, nu mai ştiu nimic, dar am să mă informez cu ocazia viitoarei mele călătorii în Germania.
În ultimii ani n-am mai scris nicio poveste despre câini, ceea ce însă nu înseamnă că n-aş mai fi scris chiar nimic despre ei, vezi aici. Dar asta este altă poveste….

Plimbare

Scena se repetă în fiecare dimineaţă: trec cu cei trei câini ai noştri pe lângă ferma familiei Merkel înspre ogoarele aflate în câmp deschis. Charlie, câinele de la fermă, un teckel sârmos, ne simte din casă, începe să latre şi este dat afară. Se apropie de noi cu paşi mici, se lasă adulmecat de bestiile mele şi scărpinat în cap de mine. După asta merge cu noi, după cum are chef, sau numai o bucată de drum, sau pe toată distanţa. Ieri a fost bine dispus şi a mers cu noi până la capăt. Ne întorceam deja când a apărut dintr-o curbă un biciclist care ducea un labrador tânăr în lesă. Deoarece nu dădea nici un semn că şi-ar reduce viteza, am făcut câţiva paşi într-o parte şi le-am dat ordin câinilor să se aşeze.
– Cam prea curajos, să sperăm că-şi stăpâneşte câinele! m-am gândit.
În acest moment s-a întâmplat. Charlie a început să latre, după care s-au alăturat Ricky şi Susi, iar după câteva secunde şi Bonny. Charlie s-a năpustit asupra bicicletei şi a încercat să o muşte de roata din spate. Tânărul labrador a tras plin de panică într-o parte şi a aterizat împreună cu stăpânul şi cu bicicleta lui în lanul de porumb de pe margine.
La asta s-a înfiripat o conversaţie prietenească, însoţită de lătrături.
– De ce nu vă purtaţi blestematele de javre în lesă?
L-am asigurat că javrele mele blestemate sunt în lesă şi că Charlie nu ne aparţine.
– Purtaţi răspunderea pentru el, dacă merge cu voi!
I-am comunicat că agentul meu de asigurări este de cu totul altă părere.
– În orice caz, aveţi o problemă cu câinii! Ei au început să latre!
Am recunoscut că am o problemă cu câinii, care împreună cântăresc mai mult decât mine şi în astfel de momente vreau cu totul altceva decât vreau eu. L-am informat că mai pot să-i ţin în frâu cam un minut, după care problema mea s-ar putea transforma într-a lui.
S-a ridicat bombănind, şi-a ridicat şi examinat bicicleta şi şi-a scuturat pantalonii. Înafară de siguranţa de sine a labradorului, totul părea nevătămat. Şi-au luat împreună tălpăşiţa.
L-am dus pe Charlie acasă. Stăpâna sa îl aştepta în uşă. Charlie s-a îndreptat spre ea, şchiopătând de te apuca mila: ştiam că aşa face întotdeauna atunci când cerşeşte atenţie.