Skip to content

Certitudinile unui certocrat

Dorin Tudoran a revenit de curând în blogosferă după o absenţă destul de îndelungată.
În lipsa unei actvităţi notabile a duşmanilor săi tradiţionali (Vladimir Tismăneanu tace, Elena Udrea e la pământ, Traian Băsescu s-a descalificat singur) ne scrie câte ceva despre America.

[ ]Ahmad Khan Rahami a fost prins astăzi, luni 19 septembrie. Povestea lui și a familiei sale mă face să mă întreb când va înțelege această țară că generozitatea ei a devenit sinucigașă.[ ]

Există oare vreo şansă, cât de mică, ca autorul, recitind această afirmaţie, să-şi dea seama de ridicolul ei? (Un mic ajutor: Descrieţi, d-le Tudoran, cu cuvintele dvs., toate măsurile necesare pentru ca America să se lepede de generozitate şi să evite sinuciderea.) (Continued)

Ghiduşii de ei…

La duelul TV de astă noapte, Hillary Clinton a fost îmbrăcată în roşu (culoarea republicanilor), iar Donald Trump a purtat o cravată albastră (culoarea democraţilor)…
Mie toată povestea îmi aminteşte de un episod din „Maestrul şi Margareta” (p. 501-502):

[ ]Şi, deodată, un glas înfundat, dar autoritar,
răsună deasupra capului femeii.
— Dă-le drumul înăuntru, Sofia Pavlovna!
Cetăţeana cu registrul rămase uluită. Din
frunzişul verandei răsări pieptul alb al unui frac şi
barba ascuţită a piratului. Se uita prietenos la cei doi
borfaşi dubioşi şi, mai mult decât atât, îi invita cu
gesturi amabile. Archibald Archibaldovici se bucura
de un prestigiu cu totul deosebit în restaurantul pe
care-l administra, aşa că Sofiei Pavlovna nu-i rămase
decât să-l întrebe supusă pe Koroviev:
— Numele dumneavoastră?
— Panaev, răspunse acesta, politicos.
Femeia notă acest nume, ridicând o privire
întrebătoare spre Behemoth.
— Skabicevski, miorlăi acesta, arătându-i, nu se
ştie de ce, cu un gest, primusul.
Sofia Pavlovna notă şi acest nume şi trase
registrul mai la îndemâna celor doi, ca să-şi pună
semnăturile. În dreptul numelui „Panaev”, Koroviev
scrise „Skabicevski”, iar Behemoth iscăli „Panaev”
acolo unde scria „Skabicevski”.[ ]

Cu astfel de prieteni nu-ţi mai trebuie duşmani

Fostul preşedinte american George W. Bush anunţă că o va vota pe Hillary Clinton la viitoarele alegeri. Ar fi interesant de ştiut cât îi plăteşte Donald Trump pentru această declaraţie.

Licuriciul văzut de limbric

Uite un exemplu care ne arată că Ion Cristoiu dispune de suficientă inteligenţă pentru a constata că în ziua de azi comentariile inteligente nu au căutare şi recurge, odată în plus, la o afirmaţie tâmpă, comparând UE cu răposatul CAER şi calificând Germania drept „Noul Mare Licurici”.
Mă tot întreb, uitând că trăim în România (eu, ca să zic aşa, mai mult sau mai puţin): cum a ajuns acest exponent de frunte al jegului uman în ipostaza de a avea audienţă publică? Am apoi o tresărire dureroasă şi-mi amintesc de toate gunoaiele care conduc ţara asta, alese în mod democratic!, şi de toată mocirla societăţii româneşti actuale, în care se bălăcăreşte poporul, şi-mi dau seama cât sunt eu însumi de tâmpit, punând astfel de întrebări.

„Solidaritate flexibilă”

La reuniunea UE la înalt nivel de la Bratislava, aşa zisele „state de la Vişegrad” anunţă că refuză cotele obligatorii de refugiaţi pe care vrea să le impună UE. (România, frustrată că nu participă şi ea la acest club select, nu spune deocamdată nimic, dar, de asta sunt sigur, se va ralia cu satisfacţie la aceaastă opinie.)
Asta încă n-ar fi nimic, poziţia acestor state era deja cunoscută, iar recentul comunicat nu a făcut altceva decât să o conmfirme.
A apărut, totuşi, ceva nou. S-a creat termenul de „Solidaritate flexibilă„, un eufemism care dezvăluie faţa hidoasă a civilizaţiei aşa zis creştine din nişte ţări care îşi consideră propriul popor drept sfânt.
Câteva concluzii.
Fariseismul celor care se ascund în spatele unei astfel de denumiri este oribil. Istoria îl va demasca, sper. Pentru mine, „solidaritate flexibilă” este necuvântul secolului.
Dacă UE se va destrăma din cauza problemei refugiaţilor, hai să nu-i plângem de milă. A meritat-o.
Fiecare ţară are ceva în istoria sa pentru care ar trebui să se ruşineze (dar, de obicei, n-o face).
Englezii îşi au monarhia, spaniolii conquista, francezii îngâmfarea unei „grand nation”, germanii nazismul.
Ungurii îl au pe Orban. Şi pentru ca să fie demni de compătimit, acesta nici măcar nu trebuie să „vorbească” englezeşte.

Întrebare şi răspuns

Prin intermediul ÎLD am ajuns la un articol din Dilema Veche. Citez de aici pasajul următor:

[ ]În ziua în care coaliţia anti-ISIS a anunţat uciderea unui important lider al organizaţiei, The New York Times a publicat un articol în care se citau părerile unor universitari respectabili, toţi spunînd acelaşi lucru: e inutil să ucizi teroriştii, cheltuieşti resurse (uneori însemnate, ca în cazul lui Bin Laden) degeaba. (Continued)

Hilarităţi

Petre Tobă crede că este nevinovat. Probabil că nu este chiar sigur, pentru că altfel ar şti.
Şi Elena Udrea îi ia apărarea lui Ponta. Cu un astfel de apărător, rechizitoriul devine superfluu.

Brexit

Puţinele lucruri pe care le ştiu despre Marea Britanie şi locuitorii ei mi-au permis totuşi să trag o concluzie: băştinaşul englez este fie foarte civilizat, fie cu totul dimpotrivă. Să ne gândim doar la acei hooligans. (Ceva asemănător se poate afirma despre femeile japoneze, dar la ele în privinţa frumuseţii…)
Îmi amintesc de o excursie făcută în 1980 la Ceuta, punctul de plecare fiind o staţiune maritimă din apropierea oraşului Malaga, unde mă aflam în concediu. La îmbarcarea pe vasul care trebuia să traverseze strâmtoarea Gibraltarului, cam jumătate din pasageri erau englezi, majoritatea femei, care proveneau dintr-unul din numeroasele ghetouri estivale de pe litoral. Iar aceşti pasageri englezi formau un grup strâns de oameni urâţi şi cu priviri tâmpe, care-şi ridicau cât puteau de sus deasupra capului paşaportul englez, deşi nu li-l cerea nimeni.
Scena m-a făcut pe atunci să filozofez despre dezavantajele bunăstării generale, care permite, cui vrei şi cui nu vrei, un concediu în străinătate…
Iar azi, reamintindu-mi această scenă, mi-am extins cugetările şi asupra dezavantajelor democraţiei, care le duce pe toate aceste sărmane oi în faţa urnei de vot, mai ales când cota de participare este de 84%.

O nouă semnificaţie a titlului „This Wheel’s On Fire”?

La Bristol, nişte copii admiră opera unui street-artist, probabil Banksy, de pe zidul unei şcoli. (Cine e Banksy? Vă puteţi lămuri un pic aici.)

banksy-111~_v-videowebl

Revenind la muzică, originalul (în interpretarea lui Bob Dylan) nu l-am găsit pe youtube. Una dintre versiunile mele preferate (Julie Driscoll & Brian Auger), o găsiţi aici. Dar nici cea care urmează nu e deloc de lepădat.

Gândul lui Cristoiu. Gândul unui individ slinos.

Îmi amintesc de vremurile când Ion Cristoiu, personaj căruia slinoşenia nu îi afectează doar aspectul exterior, ci şi (ba chiar mai mult) caracterul, era la fel de cunoscut prin cafenelele Clujului ca şi politrucul-student Andrei Marga sau mardeiaşul Ion Ursu zis Gelu Mako. (Acesta din urmă era, în fond, cel mai simpatic dintre toţi trei.)
Sunt foarte sigur că el (adică Cristoiu) nu-şi aminteşte de mine. Contrariul m-ar întrista chiar.
Dar hai să lăsăm amintirile.
Să vedem ce părere exprimă Cristoiu despre declaraţia senatorului McCain, care a afirmat, în apărarea lui Donald Trump, următoarele:

Încă mai cred că avem instituții guvernamentale care îl vor înfrâna pe cel ce caută să-și depășească obligațiile constituționale. Avem Congresul. Avem Curtea Supremă. Noi nu suntem România.

Să vedem, deci. Cristoiu dixit:

Nu e nici o jignire.
Aşa cum se vede din lectura articolului şi nu a ştirii, McCain susţine, polemizînd cu specialiştii, că Donald Trump nu e un pericol dacă ajunge președinte, deoarece în SUA instituţiile de control reciproc, tipice Statului de drept (Rule of Law) funcţionează perfect.
Nici o instituție nu-și poate face de cap cîtă vreme ea e controlată de celelalte.
John MaccCain(sic!) citează, de exemplu, Congresul SUA ca instituție de control al altor instituții.

Controlează ceva Parlamentul României?
Firește că nu.
Parlamentul României e controlat de DNA.

Funcţionează aceste instituţii în România?
Funcţionează în România Statul de drept (Rule of Law)?
Cum să funcţioneze cînd în România funcționează doar dictatura Poliţiei Politice!

John MacCain n-a jignit România.
El a spus adevărul despre România.
Iar adevărul nu poate să jignească.

Ca să crezi aşa ceva cu adevărat, ar trebui să fii tâmpit grămadă. Dar nu vă impacientaţi, Cristoiu nu e tâmpit. Nu cred că are vreo convingere adevărată. Sau poate totuşi una, potrivit căreia convingerile nu contează de loc.
Se poate oare şi mai rău? Se poate!
Klaus Iohannis ne oferă în ultima vreme nişte îndemnuri atât de plate, încât nici măcar de slinoşenie, care presupune, orişicât, măcar un pic de adâncime, nu mai e loc:

Chibzuiţi bine, alegeţi oamenii potriviţi şi votaţi-i!

Bine, bine, Klausi, las’ că ne descurcăm noi! Acum lipeşte-ţi abţibildurile. Sau ia-ţi frumuşel mingea şi joacă-te pe-afară împreunnă cu ceilalţi.