Minima Ruralia

Un nu hotărât.
Păstrându-le o amintire pioasă încă din tinereţe, îmi este uşor să-i recunosc: sunt peste tot, s-au reciclat, s-au aranjat, unii chiar au întinerit…
Pe cei mai simpli dintre ei (foşti serjenţi sau plotoneri) îi regăseşti în ghereta portarului la tot felul de instituţii. Te lasă să intri uitându-se chiorâş. Tu cauţi ceva ca un tablou indicator, care să-ţi arate drumul spre secţia financiară (tablou care de obicei chiar există, dar este amplasat la etaj sau pe spatele unei uşi care acum stă deschisă la perete), şi dai nehotărât din colţ în colţ, la care te interpelează: „Ce căutaţi? Că vă învârtiţi ca o găină beată. Secţia financiară? Ieşiţi în curte, prima la dreapta. Da’ n-aţi putut întreba când aţi intrat?”
O altă ipostază de supravieţuire a fostului miliţian de rang inferior este cea a agentului de pază de la unele magazine, care te priveşte de sus şi îţi face un semn imperios cu mâna, cerându-ţi pe muţeşte bonul de casă…
Bineînţeles că foştii ofiţeri de miliţie sunt, totuşi, ceva mai spălaţi.
Au biroul lor propriu la serviciul de evidenţă a populaţiei sau la circulaţie, nu răspund nici la bătaia ta în uşă şi nici la bună ziua, dar te întâmpină cu un călduros „Aşteptaţi afară până sunteţi chemat” sau „Spuneţi”. (Iar tu spui, dar nu chiar tot ce gândeşti.)
Sau sunt şefi de post, undeva la ţară. Vrei să predai nişte acte, postul de poliţie este închis, cutie de poştă ioc. Suni la numărul de mobil afişat pe uşă, ţi se răspunde „Sunt în concediu” şi primeşti numărul de mobil al şefului. Discuţia cu acesta decurge cam aşa:

– Alo.
– Bună ziua. Sunt Cutare, voiam să depun o reclamaţie, dar este închis.
– Da’ numărul ăsta de unde îl aveţi?
– Am sunat la numărul afişat şi l-am primit pe ăsta. Voiam să întreb când vă pot găsi.
– Programul cu publicul este afişat. (Pe naiba, o fi poate afişat în interior, că eu sunt doar la faţa locului, dar evit să mă leg de asta.)
– Da’ dacă tot v-am prins la telefon nu puteţi să mi-l spuneţi?
– Între 9:00 şi 15:00, dacă nu suntem cumva pe teren. Reveniţi. (Închide.)

Sigur că se poate şi mai rău. Unii dintre foştii miliţieni chiar au ajuns generali la Ministerul de Interne. Sau la SPCLEP Cluj-Napoca. Ăştia sunt cei care au dispus ca durata de valabilitate a cărţilor de identitate româneşti (cel puţin în Cluj) să fie stabilită la 60(!) de ani, în timp ce pentru cetăţenii români stabiliţi în străinătate legitimaţia care dovedeşte stabilirea reşedinţei în România trebuie reînnoită în fiecare an. (Aşa ne trebuie, transfugi şi trădători de ţară ce suntem!).
M-am descurcat o vreme doar cu ajutorul paşaportului românesc. Am fost însă împiedicat, în mod ilegal, să votez la alegeri, cu toate că aveam o adeverinţă de la primărie unde era specificată reşedinţa din România. În afară de asta, mi s-a recomandat să renunţ la ideea de a încerca să înmatriculez o maşină pe numele meu „cu actele ăstea”, astfel încât m-am hotărât: „de musai ca de voie bună”, cum se zice pe la noi. Am adunat toate hârţoagele necesare, legalizate, cu apostilă din Germania, traduse şi legalizate din nou, adeverinţa de la primărie că am casă şi teren, certificatul de căsătorie, certificatul de naştere, copii după paşaportul românesc, am plătit taxele, am procurat poze 4×3 cm „cu bandă albă de cinci milimetri în partea inferioară” şi m-am prezentat la ghişeul cu pricina. Aici am fost fotografiat din nou(?!) şi mi s-a comunicat că trebuie încă o copie după ultima pagină din paşaport „aia pe care se pun vizele”. Paşaportul e nou, noi suntem din 2007 în UE, cine naiba mai pune vize, am întrebat? „Păi tocmai de-aia, să se vadă că nu sunt” a fost răspunsul prompt. Am tăcut din gură.
Am primit după două zile legitimaţia şi m-am dus la Finanţe să plătesc taxa de primă înmatriculare pentru maşină. Aici am aflat că figuram în baza de date ANAF cu domiciliul în G., unde în anul 1971 mi-a fost eliberat un buletin valabil până în 2021. Aşa-mi trebuie, dacă am părăsit fraudulos ţara, dacă rămâneam aici aveam încă şi acum acte în regulă…
Toată povestea asta aproape că-mi face miliţia de pe vremuri simpatică.
Îmi amintesc cum prin ’73 ieşisem într-o seară pe la miezul nopţii, după o lungă partidă de bridge şi muzică, în oraş să-mi cumpăr ţigări. Am intrat împreună cu un prieten în restaurantul Transilvania, ne-am cumpărat amândoi la repezeală ţigări la garderobă, dar la ieşire a trebuit să stăm la coadă pentru că se verificau actele. Gălăgie mare şi discuţii. Lucru destul de obişnuit la orice coadă, se ştie doar că în acea perioadă cozile ţineau locul reţelelor de socializare de astăzi. Aici s-a înfiripat un dialog foarte vioi:

Miliţianul (către prieten): Actele dumitale.
Prietenul (către miliţian): Da’ aţi putea să mi le cereţi un pic mai politicos.
Miliţianul (către prieten): Învaţă-l dumneata pe tatăl dumitale cum să se poarte, nu pe mine.
Eu (către miliţian): Da’ tu n-ai tată, boule?

Urmarea a fost că am petrecut noaptea la secţia de miliţie şi am primit o amendă de 500 de lei, care, fiind reţinută din salariu, a devenit publică printre cadrele didactice de la facultatea unde lucram.