Skip to content

Cine pe cine trădează

Indignarea mea după lectura cărţii „Încă de pe atunci vulpea era vânătorul” încă n-a dispărut, aşa încât am considerat – fără ca totuşi să-mi fac iluzii – oportun să informez editura Humanitas despre felul cum văd eu lucrurile, adică traducerea. În aceeaşi ordine de idei, mi-am zis că n-ar strica să fac cunoscută aprecierea mea şi autoarei însăşi, pe care am încercat să o contactez prin intermediul d-lui Ernest Wichner.

Reacţii deocamdată nu sunt, ceea ce, de fapt, era şi de aşteptat. Ce-i pasă unei edituri de calitatea unei traduceri, atât timp cât nu se sesizează niciun literat consacrat? Că cititorul, săracul… În ceea ce-l priveşte pe Ernest Wichner, păi dânsul a ţinut cuvântarea festivă cu ocazia acordării premiului Friedrich-Gundolf Norei Iuga, nu-i aşa?
În afară de asta, scriitorii germani originari din România sunt confruntaţi la ora actuală cu noi dezvăluiri (vezi de exemplu Radio France Internationale, NZZ, Tagesspiegel, FAZ , Halbjahresschrift) privind foşti informatori ai Securităţii din propriile rânduri. Cel mai cunoscut, şi totodată unul dintre cele mai recente cazuri, este cel al lui Oskar Pastior, lauret al premiului Büchner, pe a cărui biografie se bazează romanul Hertei Müller „Atemschaukel” („Leagănul suflării”). Implicarea sa în maşinaţiile aparatului de opresiune, deşi după cum se pare minoră, face obiectul unei dispute aprinse între cei care îl acuză şi cei care îl apără. Mă întreb ce s-ar fi întâmplat dacă această dezvăluire ar fi fost făcută mai demult. Ar mai fi scris Herta Müller romanul care i-a adus premiul Nobel? Dar hai să lăsăm consideraţiile ipotetice.
Simptomatic pentru situaţia cercurilor literare ale germanilor originari din România mi se pare afirmaţia lui Markus Bauer de la sfârşitul articolului său din NZZ:

[ ] Die bisher aus einem komplexen Fundus von Aktenmaterial, Gerüchten und internen Debatten an die Öffentlichkeit gedrungenen Fälle zeigen, dass die nachträgliche «Aufarbeitung» häufig äusserst willkürlich und an bereits in Rumänien existierenden Freundes- und Feindeslinien entlang verläuft – mit der Folge, dass die Zusammenhänge für Aussenstehende kaum noch zu überblicken sind und bereits der Ruf nach einer unabhängigen wissenschaftlichen Darstellung laut wurde. [ ]
[ ]Cazurile care au ieşit la lumina zilei dintr-o bază complexă de acte, dezbateri interne şi zvonuri, arată că „prelucrarea” ulterioară a fost adesea extrem de arbitrară şi s-a orientat la linii de demarcaţie între adepţi şi adversari existente încă din România – cu consecinţa că pentru persoane din afară, contextul a devenit aproape de neînţeles.[ ]

În aceeaşi ordine de idei găsesc două luări de poziţie ale Hertei Müller, pe care le redau fără niciun comentariu (dar cu multe scuze pentru traducerea aproximativă), deosebit de relevante. Ce înseamnă trădare? Cine a trădat pe cine? Să-şi facă cititorul propria părere. Şi dacă i se va pune cumva un nod în gât, ei bine, pentru asta există doar remedii.

[ ] Ich beurteile den IM Oskar Pastior mit denselben Kriterien wie andere IM aus meiner Akte. Aber ich komme dabei zu einem anderen Fazit. Wenn Pastior noch leben würde, würde ich jedes Mal, wenn ich zu ihm käme, insistieren, dass er seine Akte lesen und selbst darüber schreiben soll. Aber jedes Mal würde ich ihn dabei in den Arm nehmen.

[ ] Îl judec pe colaboratorul inoficial Oskar Pastior după aceleaşi criterii ca şi pe alţi colaboratori inoficiali din dosarul meu. Dar prin aceasta ajung la o altă concluzie. Dacă Pastior ar mai trăi, aş insista de fiecare dată când aş merge la el să-şi citească dosarul şi să scrie despre asta. Dar la asta l-aş lua de fiecare dată în braţe.

Herta Müller în FAZ.NET

[ ] Sie hatte sich für alles ein erträgliches Maß bewahrt, den Blick von außen behalten können, sie grübelte nie über Wörter. Statt dessen liebte sie Kleider und Schmuck, verachtete das Regime als Bankrotterklärung jeder Sinnlichkeit. Und dieses Regime griff nicht nach ihr. Sie hatte Schweißtechnologie studiert, ihr Fach galt als aufbauend und staatsloyal, und was ich tat, als destruktiv. Sie sprach kein Wort Deutsch und wußte nicht, was ich schreibe. Vielleicht hielt das Regime unsere Freundschaft aus diesem Grund für eine unpolitische Frauensache. Aber sie war hochgradig politisch durch ihr unberechenbares Naturell, sie lehnte Unterwürfigkeit aus körperlichem Ekel ab und war moralisch konsequenter als manch andere mit politischen Theorien und subversivem Gerede. Ich war auf diese Freundin angewiesen, wo bei mir Scherben lagen, setzte sie mir das Intakte entgegen. Intaktes im Verhalten, aber ihr Körper war damals schon, ohne daß sie oder ich es wußten, vom Tod angefressen, sie hatte Krebs und erfuhr es erst, als es zu spät war. Drei Jahre hatte sie noch zu leben, und ich wanderte aus. Und sie kam zu Besuch und zeigte mir die Narbe der rechten amputierten Brust und gestand, daß sie vom Geheimdienst geschickt worden ist – mich im Auftrag besucht. Sie mußte mir mitteilen, daß ich auf der Todesliste stehe, daß man mich aus dem Weg räumen wird, wenn ich im Westen weiter so verächtlich von Ceauşescu spreche. Sie hatte mich bereits verraten, als sie ankam in Berlin, und während sie ihren Verrat gestand, behauptet, sie könne nie etwas tun, was mir schadet. Und ich habe sie nach zwei Tagen zum Kofferpacken aufgefordert und zum Bahnhof gebracht. Und ich verweigerte an diesem Bahnsteig das Taschentuch zum Weinen. Das Taschentuch zum Knotenmachen, damit ich nichts vergesse, brauchte ich nicht, der Knoten war im Hals.
Zwei Jahre nach dieser vorzeitigen Abreise ist sie an Krebs gestorben. Jemanden lieben und verlassen müssen, weil sie ohne zu begreifen, was sie tut, die Gefühle, die sie für mich hatte, dem Geheimdienst zur Verfügung stellte, gegen mein Leben. Sie hatte dem König, der sich vor ihr verneigte und mich töten wollte, unsere Freundschaft geliehen und glaubte, sie von mir zurückzukriegen, so wie es seinerzeit war, als ich ihr vertraute. Um mich betrügen zu können, mußte sie sich belügen, das ging Hand in Hand, eins ins andere. Der Verlust dieser Freundschaft ist bis heute eine Schneise in meinem Leben. Ich habe auch für diese Frau das „Herztier” und den „König” finden müssen. Denn beide Begriffe sind zweischneidig, geistern herum im Gestrüpp der Liebe und des Verrats. Ich habe beim Schreiben die Sätze, die sich ergaben und nicht reichten, fragen müssen: „Weshalb und wann und wie geht angebundene Liebe ins Mordrevier”. Auch wenn man verläßt, weil man muß, bleibt man nicht ohne Schuldgefühl. Ich habe mir eines der schönen rumänischen Volkslieder zu Hilfe nehmen müssen, um das Kapitel mit der Freundin zu Ende zu bringen im Buch:
Wer liebt und verläßt
den soll Gott strafen
Gott soll ihn strafen
mit dem Schritt des Käfers
dem Surren des Windes
dem Staub der Erde

Dazu mußte man nichts mehr sagen. []

Herta Müller, Der König verneigt sich und tötet, 2. Auflage, Fischer Verlag, Frankfurt am Main, Oktober 2009, Seiten 78-81

[ ] Ea îşi menţinuse pentru orice un etalon suportabil, putuse să-şi păstreze privirea din afară, nu medita asupra cuvintelor. În loc de asta, iubea hainele şi bijuteriile, dispreţuia regimul ca pe un faliment declarat al oricărei senzualităţi. Şi acest regim nu căuta să pună mâna pe ea. Studiase tehnologia sudurii, specialitatea ei conta ca una constructivă şi loială statului, iar ce făceam eu, ca destructiv. Nu vorbea boabă de germană şi nu ştia ce scriu eu. Poate că regimul considera din acest motiv prietenia noastră ca o chestie femeiască nepolitică. Dar ea era politică în cel mai înalt grad prin felul ei imprevizibil de a fi, refuza umilinţa din repulsie fizică şi era mai consecventă moral decât mulţi alţii cu teorii politice şi vorbărie subversivă. Depindeam de această prietenă; unde la mine zăceau cioburi, ea îmi opunea intactul. Intactul în comportament, însă corpul ei era încă de pe atunci, fără ca ea sau eu să o ştim, încolţit de moarte, avea cancer şi aflase asta abia când a fost prea târziu. Trei ani mai avea de trăit, iar eu am emigrat. Şi ea a venit în vizită şi mi-a arătat cicatricea sânului drept amputat, şi a mărturisit că fusese trimisă de Serviciul Secret – mă vizitează în misiune. Trebuia să-mi comunice că sunt pe lista morţii, că voi fi înlăturată din drum dacă voi continua să vorbesc atât de dispreţuitor despre Ceauşescu. Mă trădase deja când sosise la Berlin, şi în timp ce-şi mărturisea trădarea, afirmase că n-ar putea face nimic care să-mi facă rău. Iar eu i-am pus după două zile în vedere să împacheteze şi am dus-o la gară. Şi pe peron am refuzat batista plânsului. De batista pentru făcut noduri, ca să nu uit nimic, n-aveam nevoie, nodul era în gât.
Doi ani după această plecare prematură a murit de cancer. Să iubeşti pe cineva şi să fii silit s-o părăseşti, pentru că, fără să înţeleagă ce face, şi-a pus la dispoziţie sentimentele pe care le avea pentru mine Serviciului Secret, împotriva vieţii mele. Îi împrumutase Regelui, care se înclinase în faţa ei şi care voia să mă ucidă, prietenia noastră, şi credea că o va primi înapoi, aşa cum era pe vremea când aveam încredere în ea. Ca să mă înşele pe mine, trebuia să se mintă pe sine, asta mergea mână în mână, una-ntr-alta. Pierderea acestei prietenii este până azi o cotitură în viaţa mea. A trebuit şi pentru această femeie să găsesc „Vietatea Inimii” şi „Regele”. Pentru că amândouă noţiunile sunt cu două tăişuri, bântuie în hăţişul iubirii şi al trădării.
A trebuit, scriind, să întreb propoziţiile care reieşeau şi nu ajungeau: „De ce, când şi cum merge iubirea captivă în ocolul morţii”. Chiar şi când părăseşti, pentru că trebuie, nu rămâi fără sentimentul vinovăţiei. A trebuit să cer în carte ajutorul unuia dintre frumoasele cântece româneşti ca să închei capitolul cu prietena:
{Text prea cunoscut ca să mai necesite traducerea }

La asta nu mai trebuia spus nimic.

Post a Comment

Your email is never published nor shared. Required fields are marked *
*
*