The Bach Family

Marţi dimineaţa, înainte de a începe conferinţa, partenerul meu de cooperare din Graz mă întreabă dacă nu am chef să merg seara la un concert de muzică clasică. Amator înrăit de jazz-rock cum sunt, nu prea îmi dădea inima ghes. Ştiam însă că soţia sa cântă în orchestră la flaut, aşa că-mi venea cam greu să refuz. Am aruncat o privire fugitivă pe program, am văzut 6 simfonii de Bach şi am răspuns „da, cu multă plăcere“, după care el a comandat telefonic biletele.

După aproape 10 ore de şedinţă, cu gâtul aproape ţeapăn de atâta zgâit la ecranul de proiecţie, m-am schimbat la repezeală înainte de a mă lua el cu maşina. Biletele fiind în rândul trei chiar în marginea din dreapta, martiriul gâtului meu continuă.
La prezentarea programului de către directorul orchestrei şi dirijor, rămân cu gura căscată. Aflu că doar una din simfonii a fost compusă de Johann Sebastian Bach, celelate cinci de către doi dintre cei douăzeci(!) de copii ai săi. Mă uit mai cu atenţie pe program, aşa e. Dirijorul catalan Jordi Savall (care vorbeşte o germană extrem de simpatică) este cunoscut în toată lumea ca unul care dezgroapă muzică uitată. (Între noi fie vorba: din partea mea putea să rămână îngropată!)
După concert l-am invitat pe partener împreună cu soţia la un restaurant. Voiam să mă revanşez un pic, un bilet costă totuşi 44 €. Mai aflu că orchestra din Graz a fost în turneu în România prin Constanţa, Craiova şi Bucureşti. Soţia a rămas foarte impresionată de publicul şi arhitectura din Bucureşti.
M-am întors la hotel bântuit de gânduri. Orchestra mare din Graz susţine acasă două concerte pe lună, cu săli arhipline. Aş vrea să văd asta şi la Cluj, oraş care, ca mărime şi pretenţii, poate să fie comparat cu Graz. Dar dacă numai în orchestra mare din Graz sunt trei români, atunci mă întreb câţi or mai fi rămas în total. Oare mai ajung pentru o orchestră mai micuţă?
Mă duce gândul şi la Bucureşti, unde am făcut în ‘71 un serviciu militar ca la pension, nimerind dintr-un motiv cu totul de neînţeles printre nenumăraţi fii de generali şi alţi mari mahări. Ultima dată am ajuns în capitală în decembrie ‘89, când toţi chelnerii şi şoferii de taxi se lăudau cum au prins şi dezarmat ei cu mânuţa lor câte un terorist îmbrăcat în negru.
Cine ştie, poate o să mai merg totuşi cândva la Bucureşti. M-ar interesa dosarul meu şi al familiei mele din arhivele securităţii, dacă o mai fi existând. Şi m-ar interesa să văd ce a mai rămas din oraş, dacă mai are farmecul său de pe vremuri.