Minima Ruralia

Ieri dimineaţa am pornit-o spre Germania, Vera şi cu mine. Am făcut curăţenie, am spălat şi uscat rufele, am încuiat obloanele şi am oprit apa. Am împachetat apoi o droaie de boarfe, trei câini şi o pisică, în maşină, şi i-am dat bătaie.
Trecusem binişor de Budapesta când am hotărât să ne oprim să mâncăm ceva. Abia parcasem maşina când am putut să admir cum şoferul unei maşini cu număr de Bistriţa-Năsăud tocmai ocupa dezinvolt ultimele două locuri libere de parcare, ţintind cu acurateţe astfel încât să prindă linia de demarcare dintre ele exact la jumatatea distanţei dintre roţile din faţă.
În partea cealaltă, într-un taxi cu număr de Bucureşti, parcat cu motorul mergând şi puţind de la o poştă a benzină, o tipă dormea cu gura deschisă, iar şoferul lipsea. (Situaţia era neschimbată şi cu o oră mai târziu, când ne-am întors de la masă.) Dintr-un microbuz cu număr de Bacău, parcat un piculeţ mai încolo chiar în faţa unui coş de gunoi, un şofer burtos tocmai profita de legea gravitaţiei, lăsând sa cadă hârtii, pungi de plastic şi tot felul de alte resturi direct pe asfalt. Ăsta da eşantion reprezentativ, mi-am zis. Ardealul, Valahia şi Moldova într-un gând! Mojicia are majoritatea absolută, marja de eroare este de sub 2%.
Dracu să vă ia pe toţi. Gloată amorfă. Nu ştiţi decât să înjuraţi şi să ridicaţi pretenţii. Ţara-i saracă, politicienii-s corupţi, salariu-i mic, taxele-s mari, şoselele-s proaste, funcţionarii publici sunt nepoliticoşi.
Dar propria slujbă v-o faceţi în scârbă. Şi nu sunteţi în stare să vă purtaţi ca lumea nici măcar printre străini, chiar dacă asta nu vă costă nimic.
Îmi amintesc cum acum vreo zece ani, când am venit pentru prima dată cu Vera şi copiii în ţară, dădeam un premiu de zece mărci celui care vedea prima maşină cu număr românesc pe şosea (şi bineînţeles că îi lăsam totdeauna pe copii să câstige). S-au cam schimbat vremurile. Acuma m-aş feri ca de foc să mai fac aşa ceva. Ba chiar aş plăti zece Euro pentru fiecare maşină românească trecută cu vederea.