Minima Ruralia

Dan Alexe, Andrei Caramitru, Adrian Papahagi: trei personaje roase de orgoliu, care declară în mod repetat că se detestă reciproc, că nu vreau să aibă de-a face unul cu altul, dar cu toate acestea continuă, spre desfătarea faunei aşa zişilor lor prieteni, o polemică meschină şi anostă. Toată această reprezentaţie de bâlci nu are nici un pic de adâncime: măcar dacă şi-ar reproşa lipsurile adevărate pe care le are fiecare: autoreferenţialitatea lui Alexe, isteria superficială a lui Caramitru sau încrâncenata lipsă de umor a lui Papahagi. Nici vorbă de aşa ceva. Lui Papahagi, de exemplu, i se trec cu vederea opinii pur şi simplu indiscutabile, cum ar fi diatribele sale îndreptate împotriva feminismului, mişcării ecologiste sau „progresismului”. Alexe ignoră orice argument, oricât de pertinent ar fi acesta, dacă îi contrazice cumva afirmaţiile. Caramitru îşi demonstrează aproape zilnic strălucitul diletantism, angajându-se în discuţii pe teme despre care n-are habar.
Ceea ce pe mine mă deranjează cel mai mult la disputa lor este însă lipsa ei de autenticitate. Îi bănuiesc că sunt totuşi, deşi declară cu totul altceva, într-un fel înrudiţi sufleteşte, că au o agendă secretă comună, aceea a „personalităţilor publice”, care-şi scot ochii unul altuia numai de formă, pentru galerie.
Nu pot să nu mă gândesc la bancul cu cei doi cerşetori orbi (căutaţi aici), unul „creştin” şi unul „evreu”, doar că aici sunt trei (după cum se pare şi-a mai vârât codiţa una din Marile Religii!). Şi nu cerşesc bani, ci audienţă. Like-uri. Prietenii de facebook. Tropăind prin internet.

Ostade, Adriaen van, Die drei Bettler