Minima Ruralia

Mihail Neamţu, („scriitor, antreprenor, educator”) ne aduce la cunoştinţă următoarele:

Pentru prima dată în viaţa mea (şi doar la fotbal) zic: -Hai Ungaria.

Se referă, bineînţeles, la meciul de fotbal de ieri seara de la München dintre Ungaria şi Germania, partidă disputată şi pe plan politic prin intenţia primarului oraşului de a ilumina stadionul în culorile LGBT, acţiune blocată de UEFA.
Ce înţeleg eu din asta este că ura domniei sale împotriva ungurilor a fost depăşită de cea împotriva „sexomarxiştilor” care promovează drepturile persoanelor de orientare LGBT. Pot înţelege sentimentul de ură împotriva cuiva care te-a înjosit, înşelat sau rănit. Dar care or fi fiind motivele domniei sale atunci când urăşte pe cineva care, la urma urmei, nu i-a făcut nimic? Ura asta viscerală faţă de cei care sunt altfel decât noi are, după mine, o componentă patologică. Sau poate există totuşi un mecanism mult mai simplu care duce la apariţia ei: invidia, după cum sugerează (chiar dacă într-un context diferit) celălalt adversar îndârjit al „sexomarxismului”, Adrian Papahagi? Adică „obida neputincioasă, incapacitatea sufletului de a suprima adevărul”? Având în vedere pasiunea pentru culori stridente demnă de un papagal, pe care ne-o demonstrează Mihail Neamţu, n-ar fi de mirare…
În aceeaşi ordine de idei am mai întâlnit încă odată afirmaţia „Pentru prima dată am ţinut cu ungurii” după recentul meci Franţa-Ungaria. Motivul era însă altul, erau „negrii buzaţi” care făceau parte din echipa Franţei. Pe ăştia e greu să-i urăşti din invidie, îi urăşti doar pentru că există. Şi merită asta pe deplin prin urâţenia lor, nu-i aşa?
Iar acum, după ce am aflat toate astea, mă întreb, naiv cum sunt eu: ce naiba are toată povestea asta de-a face cu fotbalul sau cu sportul în general? După care îmi amintesc afirmaţia unui coleg german, care susţinea că sportul este continuarea războiului cu mijloace paşnice. Halal pace.