Minima Ruralia

Lejeritatea diletantului nu poate compensa lipsa profesionismului, spun profesioniştii. Dar nu e nicio nevoie, slavă Domnului, spunem noi diletanţii.

În urmă cu vreo 11 ani, am trimis editurii Humanitas Fiction un mesaj prin e-mail prin care îmi exprimam dezaprobarea faţă de traducerea în româneşte a romanelor amintite aici.
Aşa cum mă aşteptam, n-am primit niciun răspuns. După principiul „dacă nu vreau, treaba lor!”, nu mi-am mai bătut capul cu ei.
Dacă aş fi un tip naiv, care n-a avut experienţa de a primi el însuşi sute de mesaje zilnic, aş putea să-mi imaginez că un redactor timid s-ar fi adresat, cu mesajul meu de cititor în mână, şefului său. “Ce faaaace?” ar fi răcnit acesta din urmă, “cititorii să citească, nu să scrie!”

Aiurea, nici vorbă. Mesajul n-a trecut nici măcar de filtrul de spam.
Cu totul altfel stau lucrurile în cazul lui Ernest Wichner, scriitor şi traducător german, vorbitor de română, pe care am încercat să-l contactez atât prin intermediul editurii germane la care publicase nişte cărţi, cât şi prin intermediul instituţiei la care lucra pe vremea aceea. Sunt aproape sigur că a primit mesajele, dar, după ce a ţinut cuvântarea festivă la acordarea premiului Friedrich-Gundolf Norei Iuga în 2007, nu prea putea să reacţioneze altfel decât tăcând mâlc.
Cum se poate explica discrepanţa dintre acordarea acestui premiu şi ceea ce am constatat eu?
Pe de o parte, Nora Iuga a tradus mult, în special poezie. Dacă ar fi să fiu maliţios, aş putea spune că juriul german putea doar să numere traducerile ei, dar nu să le şi citească. Este însă foarte posibil ca aceste traduceri să fie în ordine, aici chiar că nu pot să mă pronunţ. Pe de altă parte, traducerea incriminată, care a fost făcută la câţiva ani după acordarea premiului, are de furcă cu un roman extrem de greu de citit, chiar şi pentru cititorul german. De greutăţile de traducere să nici nu mai vorbim.
Herta Müller confruntă cititorul cu serioase dificultăţi în a pătrunde sensul celor scrise. Pe de o parte, aceasta se datorează folosirii multor expresii sau formulări care pur şi simplu nu există în limba germană. Uneori mai poţi să înţelegi sensul din context, în cele mai multe cazuri însă trebuie să ghiceşti. În afară de asta, textul fragmentar, care adesea nu oferă cititorului nicio orientare temporală sau spaţială, precum şi folosirea unor numeroase denumiri improprii, sporesc şi mai mult aceste dificultăţi.
Prin asta nu se pot însă scuza numeroasele răstălmăciri pe care le-am semnalat: cele mai multe dintre ele n-au nicio legătură cu dificultăţile din text.
Am mai încercat pe vremuri, fără să mă aştept însă la vreun miracol, să iau legătura cu revistele de germanistică din România. Era de la sine înţeles ca textele mele trebuiau să fie revizuite şi modificate pentru a le putea publica într-o revistă de specialitate, dar disponibilitatea de a duce la capăt această muncă n-a prea existat, nici de-o parte, nici de ceealaltă, astfel încât totul s-a împotmolit.
Deoarece am considerat că-mi făcusem datoria în modul descris mai sus, am lăsat o vreme totul baltă.
Am dezgropat recent textele din 2011 deoarece m-am împiedicat, pe pagina de facebook a Grupului Traducătorilor Literari din România, unde nimerisem cu totul întâmplător, de un articol din Dilema Veche semnat de Peter Sragher.
Acest apel pios la crearea unei rubrici de critică a traducerilor literare (care redă pe larg argumentele care vorbesc împotriva acestei iniţiative, fără să ofere însă vreo soluţie) nu putea decât să rămână fără efect. (Mi-am amintit de îndemnul lui Iohannis dinaintea alegerilor. „Chibzuiţi bine, alegeţi oamenii potriviţi şi votaţi-i!”)
Cu toată impresia descrisă, întâmplarea a trezit în mine pornirea de a mai încerca, o dată în plus, să fac cunoscut exerciţiul meu de futilitate unui public de specialitate mai larg şi să declanşez o discuţie pe această temă. Rezultatul îl puteţi citi acolo. (Adică pe pagina de facebook amintită, căreia îi sunt recunoscător pentru găzduire, că doar Dilema Veche nu e de nasul meu.) Discuţia nu a atins, după părerea mea, profunzimea necesară: niciun germanist sau traducător din germană, dacă o fi fost vreunul prin preajmă, nu a riscat să se implice. O reacţie, care a urmat la capitolul destinat Norei Iuga, a fost însă semnificativă: facebook a blocat postarea, deoarece ea ar contraveni, chipurile, standardelor comunităţii. Această învinuire este absurdă, deoarece textul, cu toate formulările sale explicite, nu conţine, în fond, nimic jignitor la adresa vreunei persoane. Iar despre vreun conţinut rasist, sexist sau instigator la violenţă nici nu poate fi vorba. Pentru mine, singura explicaţie este că postarea a fost reclamată, ceea ce îmi lasă un gust amar şi îmi răpeşte şi bruma de interes pe care o mai aveam. Şi nici măcar admirator entuziast al Hertei Müller (nici ca scriitor, nici ca om) nu sunt, după cum am mai spus altă dată aici şi aici.
Pentru a încheia definitiv acest capitol (mai am şi alte interese, chiar şi mai păguboase), mai amintesc o lucrare de doctorat care tratează tocmai pe cei trei traducători consideraţi de mine în cazul analizei. Concluziile generale ale lucrării fiind însă mult prea generale pentru gustul meu, iar textul integral nefiindu-mi accesibil, mă rezum la a o aminti.