Skip to content

Românul şi dragostea pentru animale: jaloane istorice (2)

Încerc să las sarcasmul de-o parte, dar nu promit nimic.

În România interbelică, la baza societăţii se aflau doar două clase sociale bine consolidate: ţărănimea şi intelectualitatea. Guvernul „comunist”, ajuns la putere din graţia sovietică, nu putea, bineînţeles, să le tolereze: apărându-şi dreptul la existenţă, ele deveneau „reacţionare” şi trebuiau în consecinţă „combătute”.
În cazul intelectualităţii, nefiind ea prea numeroasă, procedeele de „combatere” au fost destul de simple. În primul rând, s-a conferit sau s-a promis celor mai proeminenţi exponenţi ai săi, în mod festiv şi pe scară largă, statutul de „deţinut politic”. O jumătate a căzut, deci. Iar ceealaltă jumătate a fost lesne de infiltrat cu ajutorul „intelectualului de tip nou”, care invoca tot felul de titluri academice suspecte.

Cu ţărănimea n-a mers chiar aşa de uşor, având în vedere una dintre numeroasele „moşteniri nefaste de la regimului burghezo-moşieresc” de care suferea ţara: numărul prea mic de închisori.
Deîndată ce paturile cu etaj din celule a atins tavanul, s-a recurs la o metodă mai „subtilă”: dezrădăcinarea. Colectivizarea forţată şi industrializarea au creat un cadru optim pentru distrugerea satului românesc şi a ţărănimii. Ţăranul român şi-a bătut ferestrele în cuie şi a plecat la oraş, îngroşând rândurile mitocănimii deja existente. Micile căsuţe de mahala, cu grădiniţa şi umbrarul lor de viţă de vie, au cedat locul blocurilor. Mitocănimea, copleşită, s-a transformat în mârlănime.

Dar n-au putut pleca toţi, că de unde atâta industrie şi atâtea blocuri.
Ţăranul român rămas la sat a devenit ceapist, iasist sau semetist. În afară de asta, mulţi săteni au avut posibilitatea de a lucra la oraş şi a face naveta, evitând astfel impasul alegerii între călărie şi măgărie. A apărut astfel o nouă clasă socială, aceea a navetiştilor. De-a lungul anilor, prin încrucişarea „iştilor” între ei, locuitorii de la sate s-au transformat din ţărani în – hai să le spunem aşa – ţopârlani.
Ţopârlanul român are antenă parabolică, ascultă muzică „populară” sau manele, crede că fluturii de noapte (macroglossum stellatarum) sunt colibri, omoară năpârcile (şopârlele fără picioare, anguis fragilis) zicând că sunt şerpi(?), şi, când se plictiseşte, prinde cu laţul piţigoi ca să-i dea de mâncare pisicii. Adesea se laudă cum arunca în „vremurile bune” ale navetismului obiecte de metal în mecanismul maşinilor din fabrică, pentru ca acestea să se defecteze şi să fie oprite, permiţându-i astfel să doarmă liniştit în tura de noapte.
Ţopârlănimea română urăşte nu numai agricultura, pomicultura şi viticultura, dar şi orice altă cultură. Ţopârlanul român trăieşte de azi pe mâine, din ce dă Domnul. Vara culege ciuperci şi fructe de pădure, pe care le vinde. (Din cauza incendiilor provocate cu bună ştiinţă pe păşunile necosite, incendii care adesea se extind şi în păduri, această sursă de venit a dispărut însă aproape complet.) Sau fură lemne din pădure, obţinând pe această cale, de bine de rău, lichiditatea necesară. (De obicei, aceasta se prepară din alcool tehnic cumpărat pe sub mână, numit prin părţile noastre „şpir”, şi apă.)
Iarna vegetează. Ori taie gardul sau pomii fructiferi din grădină, (ale căror fructe oricum nu le mai culege), pentru că nu mai are lemne. Nu are bani să-i cumpere fiicei sau soacrei medicamente de 12 lei pe lună, dar fumează şi bea de 12 lei pe zi.
Purceii, dacă cumva supravieţuiesc frigului după ce au fost fătaţi, cresc într-o cocină unde gunoiul se ridică la o jumătate de metru. Vierii nu se mai castrează, pentru că ţopârlanul s-a obişnuit cu gustul cărnii lor. Iar de vaccinare şi deparazitare nici nu mai vorbim. Vaci nu prea ţine, pentru că dau prea mult de lucru, că doar iarna le trebuie fân, apă şi alte chestii. Şi dacă totuşi mai vezi câte una, aproape că nu-ţi mai poţi da seama dacă e vacă sau bivol, atâta e de murdară. La muls, ugerul se unge adesea cu vaselină tehnică, ca să nu se irite… iar viţeii beau laptele din găleată, cu porţia, să nu le „meargă burta”. Ţopârlanul român crede că găinile nu se ouă dacă nu au cocoş, iar caii nu trebuie ţesălaţi şi periaţi niciodată, deoarece balega uscată ţine iarna de cald şi vara de răcoare.
Dar cel mai rău tot câinii o duc. Când sunt mici, sunt ciupiţi de nas şi întărâtaţi cu un băţ sau li se taie coada, ca să se facă răi. Câinele ţopârlanului, care nu-i dă acestuia nici lapte, nici ouă, nici carne, se hrăneşte vara cu iarbă şi iarna cu zăpadă. Este ţinut legat într-un lanţ cam de o jumătate de metru şi nu e dezlegat niciodată, ca să nu fugă de acasă. De două ori pe an, masculii îşi rup lanţurile şi pleacă totuşi, întorcându-se după vreo săptămână cu gâtlejul sfâşiat şi urechile zdrenţuite, de multe ori numai pentru a-şi da sufletul acasă. Căţelele fac tot de două ori pe an o droaie de pui, care sunt aruncaţi acolo unde se aruncă gunoaiele din sat: în „părău”. Câinele ţopârlanului este legat vara lângă ogor, ca să sperie mistreţii, şi ţinut în plin soare, fără mâncare şi apă, uneori chiar şi o săptămână. După asta, este adus acasă cu căruţa sau cu roaba, pentru că singur nu mai poate umbla, şi dacă „nu se mai face”, înlocuit.
Iar cei ce supravieţuiesc ar da orice să scape cumva şi să ajungă maidanezi.

One Trackback/Pingback

  1. Minima Ruralia › Frühling / Primăvară on joi, martie 14, 2019 at 18:12

    […] stört, dann sollte ich vielleicht erwähnen, dass ich meine Beweggründe dazu bereits hier erläutert habe. Mit einigen Einschränkungen ist diese Argumentation m.E. auf jede soziale Schicht […]

Post a Comment

Your email is never published nor shared. Required fields are marked *
*
*