Minima Ruralia

Vera s-a întors din Germania tocmai în ajunul Crăciunului. Ieri dimineaţa îi dădeam raportul asupra celor întâmplate între timp.
“Mi-am cumpărat nişte cizme de cauciuc” povestesc eu, printre altele. „Aproape negre, de data asta. În ălea galbene îmi intra apa, probabil am călcat în lemnărie într-un cui.“
„Păi ştiu“ zice Vera, „le-am mângâiat astă dimineaţă când am dat drumul la câini afară“.
„Hă?“ zic eu. În minte mi se înfiripă fulgerător speranţa că poate a greşit cuvântul, lucru care i se mai întâmplă din când în când atunci când vorbeşte româneşte. Dar ideea este absurdă, acum doar conversam în germană.
Tot ea mă lămureşte.
„Era cam întuneric în sufragerie şi n-am aprins lumina. Când am vrut să deschid, am crezut că e Liza, care aşteaptă în faţa uşii, aşa că m-am aplecat să o mângâi înainte de a-i da drumul afară“.
Aha. M-am liniştit. Liza are, pe lângă faptul că e aproape în întregime neagră ca funinginea, într-adevăr mărimea unei cizme. Asta însă cu condiţia să se ridice pe picioarele dinapoi! Mi-am continuat relatarea.
„Dar mi-am luat d-ălea îmblănite, că-s bune şi pe zăpadă“.
“Păi ştiu”, zice Vera, “le-am mângâiat doar pe dinăuntru”.
Sperietura mea revine, dar uşurarea apare şi ea aproape instantaneu:
„Când m-am aplecat, am nimerit cu mâna într-una din ele. Nici nu poţi să-ţi închipui ce impresie ciudată am avut, mi se părea, deodată, că o mângâi pe Liza şi blana ei e pe dinăuntru.”
Ba da, pot să-mi închipui, o senzaţie la fel de ciudată ca şi atunci când ţi se pare că o persoană apropiată începe să vorbească aiurea.