Minima Ruralia

Es gibt kein richtiges Leben im falschen
T.W. Adorno

Un pic adaptat la ceea ce doresc să scriu azi: Nu există adevăr în minciună.
Sâmburele de adevăr, folosit pentru a disimula manipularea, îşi pierde calitatea de a fi adevăr, pentru că se îndreaptă împotriva adevărului. Iar manipularea este, în ochii mei, mai josnică decât minciuna, care, de cele mai multe ori, este o acţiune spontană, de autoapărare. Manipularea se face în cunoştinţă de cauză, cu intenţie precisă şi are bătaie lungă.

În ultimul său articol de pe platforma contributors.ro, prof. Constantin Crânganu recurge la un gen de manipulare mult mai subtilă decât metodele criticate pe larg aici, aici şi aici.
Articolul face, în cea mai mare parte a sa, referinţă la o carte a lui Tim Palmer, laureat al Premiului Nobel,* apărută în 2022 sub titlul The Primacy of Doubt – From Quantum Physics to Climate Change, How the Science of Uncertainty Can Help Us Understand Our Chaotic World. Această operă de popularizare a ştiinţei tratează în special, fapt ilustrat chiar în titlu, ştiinţa incertitudinii, teoria haosului şi efectele acestuia asupra multor fenomene, de natură chiar foarte diferită, cu care este confruntată societatea umană, de la economie până la climă.

Modificările climatice, subiect care constituie, după cum se ştie, un domeniu foarte vast din activitatea lui Tim Palmer, fac subiectul unui important capitol din carte. Prof. Crânganu se concentrează şi el, în prezentarea pe care o face acestei cărţi, asupra acestuia, lucru pe care am să-l fac şi eu în cele ce urmează.
Haideţi să dăm prioritate îndoielii. Dar să luăm la puricat şi crâmpeiele de adevăr care ne înceţoşează perspectiva ca nişte grenade fumigene.
Tim Palmer schiţează cele două poziţii extreme în ceea ce priveşte evoluţia climei în felul următor:

Maximalist: Ne aflăm într-o criză climatică. Am ajuns în această stare prin arderea combustibililor fosili, cum ar fi cărbunele, petrolul și gazele naturale. Acest lucru a început într-adevăr odată cu Revoluția Industrială și continuă până în prezent. De-a lungul acestei perioade, am eliberat înapoi în atmosferă sute de miliarde de tone de carbon, cea mai mare parte din acestea fiind stocate în sol timp de sute de milioane de ani. În acest fel, am crescut brusc concentrația de dioxid de carbon din atmosferă la niveluri care nu au mai fost observate de milioane de ani.

Aceste concentrații vor continua să crească și în viitor, dacă nu vom înceta să mai ardem combustibili fosili. Deoarece dioxidul de carbon este un gaz cu efect de seră, emisiile noastre de carbon vor încălzi atmosfera, ceea ce va duce la schimbări catastrofale ale climei noastre, inclusiv valuri de căldură mortale, furtuni de o intensitate fără precedent și creșterea cu câțiva metri a nivelului mării cauzată de încălzirea oceanelor și de dezintegrarea calotelor de gheață. Iar carbonul pe care îl eliberăm în atmosferă va rămâne acolo pentru sute, dacă nu chiar mii de ani. Trebuie să oprim acum emisiile.

Minimalist: Astfel de avertismente alarmiste sunt complet exagerate. Dioxidul de carbon este ceea ce se numește un „gaz urmă” în atmosferă. Concentrația sa se măsoară în părți pe milion. De la începutul Revoluției Industriale, concentrația a crescut cu doar o parte la 10.000. Aceasta este o cantitate infimă. Într-adevăr, dacă calculați valoarea încălzirii datorate unei dublări a concentrației de dioxid de carbon, aceasta abia dacă depășește 1°C. Nu numai că nu este o catastrofă. Este abia perceptibilă. Temperaturile se schimbă cu mai mult de 1°C de la o zi la alta.
[ ]
În plus, modelele climatice sunt eronate și nesigure. Dacă ne uităm la predicțiile privind schimbările climatice făcute acum 30 de ani, modelele au prezis o încălzire prea mare. De altfel, când a făcut vreodată un model climatic o predicție care să se dovedească a fi corectă?
Și, în orice caz, creșterea concentrației de dioxid de carbon este un lucru de care ar trebui să ne bucurăm – prezența acestor molecule suplimentare de dioxid de carbon în atmosferă va ajuta plantele să crească mai puternic, înverzind astfel planeta.
[ ]
Decarbonizarea economiilor lumii va bloca creșterea economică a acestora, în special în părțile relativ sărace ale lumii în curs de dezvoltare, împiedicându-le să atingă standardele de viață pe care lumea dezvoltată le-a atins pe fondul energiei ieftine și cu emisii mari de carbon. Iar dacă împiedicăm creșterea economică a acestor țări mai sărace, vom bloca ratele ridicate de fertilitate umană pentru mulți ani de acum înainte, exacerbând problemele legate de creșterea nivelului populației și degradând și mai mult planeta. Toată această suferință economică este pur și simplu nemeritată – impactul schimbării climei nemijlocite asupra produsului intern brut global va fi minim. Și dacă schimbarea climei înseamnă că trebuie să ne adaptăm la noi norme meteorologice, așa să fie – ne putem permite acest lucru, nu este o mare problemă.

(Notă: am citat din articolul dlui Crânganu, deoarece cartea lui Tim Palmer, pe care am comandat-o, îmi va parveni abia peste 3 zile. Voi reveni dacă există cumva inadvertenţe.)

Referindu-se la această discuţie tensionată, Tim Palmer afirmă că el crede că adevărul se află undeva la mijloc, iar această convingere a sa este şi motivul pentru care contribuie în continuare, prin lucrările sale, la rafinarea modelelor climatice şi la îmbunătăţirea previziunilor probabilistice pe care acestea le oferă. În acelaşi timp, Tim Palmer evită cu orice preţ să fie atras într-o discuţie ideologică, afirmând:

În măsura în care știința schimbării climei se ocupă cu estimarea probabilităților diferitelor niveluri de schimbare climatică, este neștiințific să afirmăm că ne îndreptăm spre un maximalism climatic sau spre un minimalism climatic, sau chiar spre un punct intermediar specific. Adoptarea unei poziții specifice – minimalistă, maximalistă sau, într-adevăr, orice punct intermediar – este pur și simplu incompatibilă cu știința.

În aceeaşi ordine de idei, adică de a evita politizarea discuţiei, Tim Palmer o citează pe fiziciana germană Sabine Hossenfelder:

Știința nu spune să nu faceți pipi pe liniile electrice feroviare de înaltă tensiune. Știința spune doar că urina este un bun conducător de electricitate.

Clar. Dar ştiinţa ne spune şi faptul că un curent electric de peste 30 mA, care trece prin corpul uman, poate să fie fatal.
Acum să vedem cum se poziţionează dl prof. Crânganu în această discuţie.
Citez:

Cine au dreptate, „maximaliștii” sau „minimaliștii”? Aparent, argumentele ambelor părți par plauzibile. Dar prioritatea îndoielii, sub forma incertitudinii inexorabile prezente în modelele climatice, favorizează pe ultimii.

Aiurea. Afirmaţie cât se poate de neştiinţifică. Prioritatea îndoielii şi incertitudinea inexorabilă prezentă în modelele climatice nu favorizează, aşa cum a afirmat foarte clar Tim Palmer, niciuna din poziţiile extreme descrise mai sus. Prof Crânganu are, bineînţeles, voie să creadă de vrea, dar nu are niciun drept să ne vândă nouă asta ca pe o concluzie ştiinţifică. Asta este, fără nicio îndoială, o încercare de îndoctrinare ideologică. O doctrină plină de cinism, care ne îndeamnă să continuăm să jefuim sursele fosile de energie, punând în pericol întreaga planetă, în scopul menţinerii cu orice preţ a comodităţii vieţii din ţările dezvoltate, dar sub pretextul creşterii bunăstării popoarelor mai sărace. O doctrină care ignoră tocmai pericolul imens la care sunt deja supuse popoarele din ţările mai puţin dezvoltate, care nu dispun de mijloace de contraacarare a urmărilor modificărilor climatice.
Culmea cinismului ne-o serveşte prof. Crânganu în ultima frază din articol:

Așadar, haideți să acceptăm incertitudinea, deoarece în curenții învolburați ai haosului am putea descoperi puterea transformatoare a îndoielii, care ne va ghida spre un viitor în care umanitatea și natura coexistă în armonie, nu în discordie.

Mi-am mai pus întrebarea care este motivul pentru care prof. Crânganu îşi propagă cu atâta vehemenţă (încrângănare) opiniile: a publicat deja câteva cărţi şi peste 250 de articole pe platforma contributors.ro, care au, toate, tangenţă cu ceea ce am discutat mai sus. Cu prioritatea îndoielii, nu sunt chiar sigur, am spus doar ce cred…
Mă întreb şi care este cercul de cititori pe care prof. Crânganu intenţionează să-i convingă. Mi-e teamă că-i va convinge doar pe cei preconvinşi, de cercurile ştiinţifice de specialitate nici nu mai vorbesc. Poate ar fi, totuşi, mai indicat să amelioreze puţin modul în care este perceput ca dascăl de către studenţii săi? Că motive ar fi, pentru asta, destule…

*Luasem informaţia din articolul prof. Crânganu, dânsul o retrage, o retrag şi eu.

LE 27.01.2024, 16:51 h
Iată o imagine care ne dă o impresie despre ceea ce prof. Crânganu înţelege prin: „[ ] un viitor în care umanitatea și natura coexistă în armonie, nu în discordie.”
Armonie de culoare?