Minima Ruralia

La aeroportul din Cluj, mă pune dracu să-mi cumpăr „Încă de pe atunci vulpea era vânătorul” de Herta Müller, în versiunea românească. Cartea, apărută la editura Humanitas în traducerea Norei Iuga, mi-a atras atenţia fiind considerată de către Ernest Wichner ca fiind „ probabil cartea cea mai românească a acestei mari autoare de limbă germană”. Pentru că nu eram sigur dacă am la mine destul de citit pentru viitoarele trei zile, în care urma să-mi petrec majoritatea timpului prin aeroporturi, în avion sau în hotel, am cumpărat-o la un chioşc împreună cu revista „Der Spiegel”.
„Der Spiegel” a câştigat întrecerea detaşat. Acest lucru nu s-a datorat câtuşi de puţin actualităţii sau senzaţionalului, ci în special faptului că fusese scutit de a fi tradus în româneşte de către Nora Iuga.
Până la urmă am citit şi cartea, deşi mi s-a făcut părul măciucă. Nu mă refer prin asta la cartea în sine – aceasta va fi, poate, subiectul unei contribuţii viitoare – ci la calitatea traducerii. Am întâlnit în anii de după ’90 multe traduceri româneşti proaste, dar majoritatea erau romane poliţiste apărute la edituri pirat, pe care oricum nu le poţi lua în serios. Nu mi-am închipuit însă niciodată că o editură cu pretenţii poate publica o astfel de jignire la adresa autorului şi a operei sale. Pe lângă aceasta, pentru mine este absolut de neînţeles cum poate un cunoscător al limbii române ca Herta Müller să accepte această traducere incalificabilă.
Călcatul în străchini debutează deja pe prima pagină prin perii ruşinii şi păstăile ierburilor pentru a continua apoi cu plopi în care atârnă păstăi , păduchi de frunză , limonada care răscoleşte băşicuţe galbene, coji de seminţe şi mucuri de ţigară care înoată , roţi de praf , pereţii de lemn de pe marginile unui camion, şcoală de pomi , binoclu de câmp , ulei diesel .
Frazele cu formulare creaţă, ca de exemplu „Când picioarele slugilor păşesc pe suprafeţele verzi, acestea îşi ridică măruntaiele până în gât, ca să nu rupă iarba” sau „Privirea pescarului cade în apă obosită şi mică din cauza plopilor care stau cu capul în jos” , care se regăsesc aproape pe fiecare pagină, nu cred că pot fi puse pe doar pe seama stilului abrupt al Hertei Müller. (Deşi până şi o laureată a premiului Nobel mai are, după cum am mai arătat în altă parte, din când în când scăpări greu de explicat. Chiar şi în acest roman, Herta Müller pune în gura unui român o expresie – dumme Nuß = nucă tâmpită – care îşi are sensul doar în germană, în româneşte fiind lipsită de orice înţeles.)
Nu ştiu dacă „Der Fuchs war damals schon der Jäger“ este într-adevăr cea mai românească carte a Hertei Müller, pentru că până la ora actuală n-am citit decât trei dintre ele. În versiunea Norei Iuga însă, acest lucru nu este deloc improbabil.

PS
Am comandat cartea în germană şi voi completa în curând şiragul de perle. Ba chiar mai mult, am intenţia să traduc eu însumi „Der Fuchs war damals schon der Jäger“ în româneşte, aşa, de amorul artei.