O veste bună…

…pentru bărbatul român.
Dacă în viitor va veni acasă mahmur şi va avea chef să tragă o cafteală cuiva, se va putea folosi de acest dispozitiv, care, cuplat cu un circuit de amplificare, va putea scoate şi vaietele atât de liniştitoare pe care astăzi este silită să i le ofere nevasta.
Iar aceasta îşi va putea îndeplini mai bine, scutită de vânătăi supărătoare, îndatoririle ei obişnuite, cum ar fi aceea de a aduce bani în casă şi de a împrospăta la timp rezervele domestice de băutură şi ţigări.

În categoria General, Internautisches / Internautice, Kotzbrocken / Borîturi, Menschen / Oameni, Ohne Kategorie / Fără categorie, Rumänien und die Welt / România în lume | Lasă un comentariu

Armes Deutschland! / Sărmană Germanie!

Nach dem Motto „Alles kann man nicht haben”, die Nachteile des Lebens in Deutschland zeigen sich ganz deutlich: die Menschen müssen hier demonstrieren, um sich vor dem „Corona-Behördenwillkür” zu befreien. In Rumänien hingegen übernimmt das Verfassungsgericht diese Arbeit, die Menschen können sich aufs Feiern konzentrieren. Es wird sogar erwartet, dass CCR bald die Corona-Pandemie in ihrer Gesamtheit für verfassungwidrig erklärt…

===

După principiul „nu poţi să le ai pe toate”, dezavantajele traiului din Germania devin absolut evidente: oamenii trebuie să demonstreze pentru a se putea elibera de măsurile „arbitrare” anti Corona ale autorităţilor. Prin contrast, în România, această misiune este preluată de către CCR şi oamenii pot să se concentreze pe distracţii. Se aşteaptă chiar ca CCR să declare în curând întreaga Corona pandemie drept anticonstituţională…

În categoria Deutsche Erinnerungen / Amintiri din Germania, General, Internautisches / Internautice, Kotzbrocken / Borîturi, Management, Menschen / Oameni, Ohne Kategorie / Fără categorie, Politik / Politică, Rumänien und die Welt / România în lume | Lasă un comentariu

Să se revizuiască, primesc…

Având în guvern doi atleţi intelectuali de talia unui Marcel Vela sau Nelu Tătaru, premierul Ludovic Orban se molipseşte şi el cu încetul:

Nu se închide nimic. Anumite activități unde, de regulă, după ora 23.00, există riscul de transmitere a virusului, vor fi închise.

În categoria General, Internautisches / Internautice, Kotzbrocken / Borîturi, Lernt endlich eure Muttersprache! / Învăţaţi-vă dracului limba maternă!, Management, Menschen / Oameni, Politik / Politică, Rumänien und die Welt / România în lume | Lasă un comentariu

Fußball / Fotbal

An der Ecke zur Schulstrasse bog ich heute nach rechts ab. Das war nicht unsere übliche Route, normalerweise ging ich mit Bonny genau in die andere Richtung spazieren, zum Waldrand. Unschlüssig hing sie etwas zurück, die Leine spannte sich ein wenig. Dann nahm sie die veränderte Lage einfach hin und kam auf gleiche Höhe zurück.
Ich bog nun in eine kleine Gasse ein. An der Rückseite von prächtigen Häusern mit Riesengrundstücken kannte ich einen von Bäumen umsäumten Fußgängerweg, wo früher die Eisenbahntrasse entlang lief. Hier war es schattig und feucht. Der Duft der Akazien war überwältigend.
Wir näherten uns den Sportplätzen. Heute war hier was los. Wahrscheinlich wurde meine Entscheidung, diese Richtung einzuschlagen, im Unterbewusstsein durch den Spiellärm ausgelöst.
Auf dem Fußballspielplatz wirbelten zwei Schülermannschaften wortwörtlich viel Staub auf. Das hier war jedoch etwas mehr als nur jene einfachste Art von Sportunterricht für Buben, die so häufig an Schulen praktiziert wird: die Mannschaften hatten richtige Trikots an, rot auf der einen und weiß auf der anderen Seite. Es gab sogar Schiedsrichter, die trugen schwarze Hosen und schwarzgelb gestreifte Trikots, es musste also irgendeine Schülermeisterschaft sein. Auf meiner Seite war kein Platz für Publikum, da der freie Streifen am Zaun entlang nur etwa zwei Meter breit war. Auf der anderen Seite befand sich hinter einer symbolischen Absperrung ein bunter Haufen von vielleicht hundert Zuschauern. So weit ich das von hier aus erkennen konnte, waren die meisten von ihnen auch Schüler.
Ich bückte mich ein wenig und schlüpfte durch ein großes Loch im Maschendrahtzaun rein. Bonny schwänzelte erfreut und folgte mir, wir gingen dann zusammen zum Rand der Spielfläche.
Das Spiel lief ziemlich chaotisch hin und her. Es bestand hauptsächlich aus einem großen Gewühle im Mittelfeld, begleitet von viel Geschrei. Der Spielerhaufen bewegte sich abwechselnd zehn Meter nach links oder rechts, je nachdem, wer den Ball hatte. Hin und wieder gab es Befreiungsschläge oder Querschläger, die einen Überraschungsmoment mit sich brachten und das Geschehen unversehens in die Nähe eines Tores verlagerten. Das Geschrei wurde dann noch größer. So wie jetzt. Der langaufgeschossene rechte Verteidiger der weißen Mannschaft, links von mir, machte einen Befreiungsschlag, wobei er den Ball nicht ganz richtig traf. Der Ball bekam viel Drall und flog weit nach vorne in einem kuriosen Bogen, der beide Mannschaften voll überraschte. Auf einmal war der kleine Rechtsaußen der Weißen in einer aussichtsreichen Position am 16-Meter Raum ganz allein, und der Ball flog ihm zu! Er trippelte kurz und nahm Anlauf zum Schuss. Der Ball setzte auf und sprang tückisch zur Seite. Der Kleine schoss ein Riesenloch in die Luft und landete dann ob des überschüssigen Schwungs auf den Rücken. Er blieb liegen, der Ball ging ins Toraus. Der Lärm war jetzt ohrenbetäubend.
Der lange Verteidiger, der die Vorlage gegeben hatte, lief nun zum Unglücksraben und trat ihm mit voller Wucht in den Bauch.
Der Linienrichter auf meiner Seite schaute weg.
“Hey, das war doch eine Tätlichkeit. Sind Sie blind?” sagte ich zu ihm unter Darbietung meiner ganzen Diplomatie. Er warf mir einen kurzen Blick und tat so, als hätte er nichts gehört.
“So pfeifen Sie doch!” schrie ich ärgerlich.
Mit einem Schäferhund an meiner Seite machte ich wohl einen ungemütlichen Eindruck, weil er diesmal doch antwortete.
“Warum? Ist was passiert?” fragte er unschuldig zurück.
“Sehen Sie da” ich zeigte auf den Kleinen, der immer noch am Boden lag und sich krümmte, “der Lange hat ihm voll in den Bauch getreten.”
“Die gehören aber zur gleichen Mannschaft” sagte er und zuckte mit den Schultern.
“Das ist doch egal, Tätlichkeit bleibt Tätlichkeit, auch wenn sie gegen Zuschauer oder Schiedsrichter gerichtet ist.”
“Ach, das sind doch Achtklässler. Die haben keine richtige Kraft, auch wenn sie voll zuschlagen. Kann also nicht viel passieren. Ich weiß, wovon ich rede, ich bin Sportlehrer” sagte er uninteressiert.
Der Schiedsrichter hatte das Spiel noch nicht freigegeben. Gestützt von zwei Mitspielern, ging der Kleine jetzt langsam vom Spielfeld.
“Der Lange ist wohl paar Mal sitzen geblieben, was? Der ist über einsachtzig. Na, dann hoffe ich, dass er bei Gelegenheit auch Ihnen einen Tritt in die Eier verpasst!” sagte ich boshaft und verließ das Spielfeld. Bonny spürte meine Verärgerung, drehte sich einige Male nach dem Linienrichter um und knurrte ihn an.
Zu Hause erzählte ich Vera die Geschichte.
“Das war die souveräne Gelassenheit eines Pädagogen” war meine Schlussfolgerung. “So was lernen die heutzutage auf der Hochschule.”

===

La colţ cu Schulstrasse am cotit azi la dreapta. Asta nu era traseul nostru obişnuit, în mod normal mergeam la plimbare cu Bonny chiar în direcţia opusă, spre liziera pădurii. Nehotărâtă, rămase un pic în urmă şi lesa se întinse uşor. Apoi acceptă simplu situaţia schimbată şi reveni în dreptul meu.
Am dat colţul intr-o străduţă mică. În spatele unor case elegante cu terenuri întinse ştiam de existenţa unei alei pentru pietoni mărginită cu arbori, unde pe vremuri trecea calea ferată. Aici era umbros şi umed. Parfumul salcâmilor te copleşea.
Ne-am apropiat de terenurile de sport. Azi era o droaie de mişcare pe-aici. Probabil luasem hotărârea să mă îndrept în această direcţie în mod subconştient, influenţat de larma jocului.
Pe terenul de fotbal, două echipe de şcolari ridicau un nor uriaş de praf. Era însă ceva mai mult decât acea simplă formă de lecţie de sport pentru băieţi, practicată de multe şcoli: echipele aveau tricouri adevărate, roşii de-o parte şi albe de ceealaltă. Erau şi arbitri, care purtau chiloţi negri şi tricouri cu dungi galben-negre, trebuia să fi fost vreun campionat şcolar. De partea mea nu era loc pentru public, deoarece fâşia liberă de lângă gard avea doar vreo doi metri. De partea ceealaltă, în spatele unui gard simbolic, o adunătură multicoloră de vreo sută de spectatori. Pe cât puteam să apreciez eu de aici, aceştia erau în majoritate tot şcolari.
M-am aplecat puţin şi am intrat printr-o gaură mare din plasa gardului. Bonny dădu din coadă veselă şi mă urmă, ne-am îndreptat împreună spre marginea terenului.
Jocul se desfăşura destul de haotic dintr-o parte în alta. Consta în mare măsură dintr-o vânzoleală la mijlocul terenului, acompaniată de zbierete. Grămada de jucători se deplasa alternativ zece metri la stânga sau dreapta, în funcţie de cine era în posesia mingii. Din când în când apărea câte o lovitură de degajare sau vreun ricoşeu, care produceau un moment de surpriză şi mutau dintr-o dată acţiunea în apropierea uneia dintre porţi. Zbieretele deveneau atunci şi mai tari. Ca în acest moment. Lunganul fundaş dreapta al echipei în alb efectuă o degajare, la care nu nimeri însă ca lumea balonul. Acesta primi mult efect şi zbură pe o curioasă traiectorie arcuită, care surprinse ambele echipe. Dintr-o dată, micuţul de pe extrema dreaptă a albilor se află la marginea careului de 16 metri într-o poziţie avantajoasă, şi mingea se îndrepta spe el! A tropăit scurt pe loc şi şi-a luat avânt pentru şut. Mingea atinse pământul şi sări parşiv într-o parte. Micuţul luftă şi ateriză din cauza impulsului de prisos pe spate. Rămase pe jos, mingea ieşi în aut de poartă. Gălăgia deveni acum asurzitoare.
Lunganul apărător, care făcuse centrarea, merse acum la ghinionist şi în lovi cu sete în burtă cu piciorul.
Arbitrul de linie de pe partea mea se uită în altă parte.
“Hei, păi asta a fost fault intenţionat. Sunteţi chior?” l-am întrebat făcând uz de întreaga mea diplomaţie. Mi-a aruncat o privire fugitivă şi s-a prefăcut că nu a auzit nimic.
“Fluieraţi dracului!” am strigat furios. Cu un ciobănesc german alături făceam probabil o impresie ameninţătoare, deoarece de data asta îmi răspunse totuşi.
“De ce? S-a întâmplat ceva?” replică el cu nevinovăţie.
“Uitaţi-vă acolo” am arătat spre micuţul care zăcea încă la pământ şi se chircea, „lunganul l-a lovit cu piciorul în burtă”.
“Păi sunt din aceeaşi echipă” spuse el ridicând din umeri.
“Asta nu contează, vătămare corporală rămâne vătămare corporală, chiar dacă este îndreptată împotriva spectatorilor sau arbitrilor.”
“Ah, ăştia sunt în clasa a opta. N-au forţă ca lumea, chiar când lovesc din plin. Nu se poate întâmpla mare lucru. Ştiu despre ce vorbesc, sunt profesor de sport” spuse el fără interes.
Arbitrul nu fluierase încă reluarea jocului. Sprijinit de doi coechipieri, micuţul părăsi încet terenul de joc.
“Lunganul a rămas de câteva ori repetent, nu? Are peste unuoptzeci. Ei, sper că ocazional o să vă tragă şi dumneavoastră un şut în ouă!” am spus eu furios şi am părăsit terenul. Bonny mi-a simţit iritarea şi s-a întors de câteva ori spre arbitru mârâind.
Acasă i-am povestit soţiei mele Vera toată povestea.
“Asta a fost nonşalanţa suverană a unui pedagog” am tras eu concluzia. „Aşa ceva învaţă în ziua de azi la facultate”.

În categoria Deutsche Erinnerungen / Amintiri din Germania, General, Menschen / Oameni, Ohne Kategorie / Fără categorie, Vierbeiner / Patrupezi | Lasă un comentariu

RIP Peter Green

În categoria General, Internautisches / Internautice, Menschen / Oameni, Musik / Muzică | Lasă un comentariu

Immerhin! / Totuşi!

12 rumänische Arbeiter aus Berlin, die positiv auf COVID-19 getestet wurden, sind aus der Quarantäne geflohen. Das war die erste Version dieser Nachricht von TVR. Später wurde dies korrigiert: nur einige(?) davon sollen geflohen sein. Hurra! Es gibt doch noch Hoffnung für das Land und sein Image in der Welt! Nieder mit der Verleumdung, die uns entgegen gebracht wird!

===

12 muncitori români din Berlin, care au fost testaţi pozitiv la COVID-19, au fugit din carantină. Asta a fost prima versiune a acestei ştiri difuzată de TVR. Mai târziu, aceasta a fost corectată: numai unii(?) dintre ei ar fi fugit. Ura! Mai sunt totuşi speranţe pentru ţară şi imaginea sa în lume! Jos cu denigrarea la care suntem supuşi!

În categoria Deutsche Erinnerungen / Amintiri din Germania, General, Internautisches / Internautice, Kotzbrocken / Borîturi, Menschen / Oameni, Ohne Kategorie / Fără categorie, Rumänien und die Welt / România în lume | Lasă un comentariu

Fundsache / Obiect găsit

Habe ich auf meinem Rechner gefunden. Wo es bloß herkommen mag?

===

Iată ce am găsit pe calculatorul meu. Oare de unde o fi venind?

 

 

În categoria General, Kotzbrocken / Borîturi, Menschen / Oameni, Ohne Kategorie / Fără categorie, Politik / Politică, Rumänien und die Welt / România în lume | Un comentariu

Die Taube / Porumbelul

Es geschah irgendwann vor Jahren im Universitätsklinikum Mannheim, im Wartezimmer vom Institutsdirektor Prof. Dr. Soundso.
Eine graue Taube flog von außen gegen die Fensterscheibe. Sie landete auf dem Pflaster zwischen dem Fenster und einem Bauschuttcontainer, blickte eine zeitlang etwas verwirrt drein und kam dann zu Fuß durch die geöffnete Außentür rein. Dann hob sie ab und flog weg von der Tür, den langen Korridor entlang. Dabei verfehlte sie den Kopf einer Schwester, die ihr entgegen kam, nur knapp. Die Schwester sagte „Huch” und hob abwehrend beide Arme.
Ich folgte mit dem Blick. Die Taube näherte sich dem quer verlaufenden Hauptkorridor – dabei wurde ich an die Szene mit der Möwe und der Telefonzelle aus Hitchcocks „Die Vögel” erinnert – und flog an der Ecke eine scharfe Kurve nach links. Mir wurde es schwindlig.
Dann sagte die Schwester auf einmal wieder „Huch” und die graue Taube kehrte zurück und flog erneut, diesmal jedoch von innen, gegen die gleiche Fensterscheibe. Auf dem Linoleumboden angelangt, flüchtete sie wieder einmal zu Fuß, diesmal jedoch in die Ecke zwischen dem Fenster und einer Betonsäule.
Ich stand auf und folgte ihr, die Krankenschwester kam nach. Ich konnte die Taube sehen, der Weg zu ihr war aber von einem grünen Hydrokulturkübel mit einer staubigen Pflanze versperrt.
„Da ist sie”, sagte ich, „ich komme aber nicht ran. Wir müssen diesen Kübel aus der Ecke wegziehen”. Dies schien aber leichter gesagt als getan, denn das Ding stand nicht auf Rollen, zu zweit schafften wir es jedenfalls nicht. Die übrigen Personen im Wartezimmer, Männer wie Frauen, stellten völlig desinteressierte Gesichter zur Schau.
„Moment mal, ich hole Hilfe” sagte die Schwester und lief weg. Sie klopfte an eine Tür etwa in der Mitte des Korridors. Ein Mann machte auf und blieb in der Tür stehen, gleich danach gesellte sich noch einer dazu. Jetzt kam auch eine Frau raus, alle drei trugen sie weiße Kittel. Sie unterhielten sich paar Minuten ziemlich lebhaft, wobei ich nur Wortfetzen wie „Taube”, „Fensterscheibe”, „Scheiße”, Dreck” und „Möbelpacker” mitbekam. Der Mann, der die Tür aufgemacht hatte, machte zwischendurch mit dem erhobenen Zeigefinger der rechten Hand mehrere Male die Bewegung eines Scheibenwischers nach.
„Rufen Sie doch den Taubenbeauftragten des Klinikums an”, rief ich laut hinterher, „der kann bestimmt helfen!”
Sie blickten in meine Richtung, die Unterhaltung verstummte. Die Schwester ging weiter, die drei verschwanden hinter der Tür. Im Wartezimmer um mich herum bedeutungsvolles Schweigen.
Etwa zehn Minuten später kam die Schwester zurück. Sie wurde von einem Mann begleitet, der eine Werkzeugkiste mitschleppte und gerade dabei war, sich gelbe Gummihandschuhe überzuziehen. Er trug außerdem einen grauen oder grünen Kittel, an die genaue Farbe kann ich mich nicht mehr erinnern.
Ich galt mittlerweile wohl als eine richtige Autorität in Sachen Tauben, denn die Schwester fragte mich, ob die Taube noch da wäre. Das bestätigte ich.
Mehr bekam ich von der ganzen Chose nicht mit, denn ausgerechnet in diesem Moment wurde ich zur Untersuchung hereingerufen.
Als ich damit fertig war und zurückkehrte, stand der Kübel nach wie vor an seinem Platz, von der Taube und von den beteiligten Personen hingegen war nichts mehr zu sehen.
Und jetzt weiß ich nicht, ob die Lösung dieses schwierigen Problems vom Tauben- oder vom Hydrokulturkübelbeauftragten des Klinikums herbeigeführt wurde.
Wie dem auch sei, der Kittel, die Werkzeugkiste und die Gummihandschuhe ließen bei mir die Hoffnung aufkommen, dass die Befreiungsaktion fachmännisch durchgeführt wurde.

===

S-a întâmplat cândva în urmă cu câţiva ani la Clinica Universitară din Mannheim în sala de aşteptare a directorului Institutului,  Prof. Dr. Cutărică.
Un porumbel gri se lovi pe dinafară de geamul ferestrei. Ateriză pe pavajul dintre fereastră şi un container cu moloz, privi o vreme cam derutat în jur şi intră pe jos prin uşa deschisă. Apoi decolă şi zbură în direcţia opusă uşii, de-a lungul coridorului. Rată cu puţin capul unei surori care îi venea din faţă. Sora spuse „vai!” şi ridică ambele braţe în semn de apărare.
L-am urmărit cu privirea. Porumbelul se apropie de coridorul principal, aflat de-a curmezişul – chestie la care mi-am amintit de scena cu pescăruşul şi cabina telefonică din „Păsările” lui Hitchcock – şi descrise la colţ o curbă strânsă spre stânga. M-a apucat ameţeala.
Apoi, sora exclamă din nou „vai!” şi porumbelul gri reveni şi zbură din nou, de data aceasta din interior, în geamul ferestrei. Ajuns pe podeaua de linoleum, se refugie din nou pe jos, acum însă în colţul dintre fereastră şi o coloană de beton.
M-am ridicat şi l-am urmat, sora veni şi ea. Puteam să văd porumbelul, dar accesul îmi era blocat de un uriaş ghiveci verde de hidrocultură, care conţinea o plantă prăfuită.
„Acolo e”, am zis, „dar nu ajung la el. Trebuie să tragem ghiveciul din colţ.” Lucru uşor de spus, dar mai greu de făcut, deoarece chestia nu era pusă pe role, în orice caz, în doi n-am reuşit. Restul persoanelor din sala de aşteptare, bărbaţi şi femei, afişau mutre complet dezinteresate.
„Un moment, chem ajutoare ” spuse sora şi plecă. Bătu la o uşă aflată cam la mijlocul coridorului. Un bărbat deschise şi rămase în uşă, după care mai apăru unul. Apoi apăru şi o femeie, toţi trei purtau halate albe. Discutară aprins câteva minute, la care eu nu am prins decât câteva frânturi ca „porumbel”, „geam” „rahat”, „gunoi” şi „hamal”. Tipul care deschisese uşa imita, din când în când, cu degetul arătător de la mâna dreaptă ridicat, mişcarea unui ştergător de parbriz.
„Chemaţi Însărcinatul pentru Porumbei al Clinicii” le-am strigat, „ăla precis vă ajută!”
Au privit în direcţia mea şi conversaţia a încetat. Sora a pornit mai departe, cei trei au dispărut în spatele uşii. În sala de aşteptare din jurul meu, tăcere semnificativă.
După cam zece minute sora s-a întors. Era însoţită de un tip care căra o ladă cu scule şi tocmai îşi trăgea pe mâini nişte mănuşi galbene de cauciuc. În afară de asta, purta un halat gri sau verde, nu-mi mai amintesc bine culoarea.
Trebuie că între timp ajunsesem să fiu considerat o adevărată autoritate în domeniul porumbeilor, deoarece sora mă întrebă dacă porumbelul mai este acolo. Am confirmat.
N-am mai prins nimic din toată chestia, deoarece tocmai în acest moment am fost chemat înăuntru pentru consultaţie.
Când am terminat şi am revenit, ghiveciul se afla la locul său, nici urmă însă de porumbel sau de persoanele implicate.
Ei, şi acum nu ştiu dacă rezolvarea acestei probleme grele este datorată Însărcinatului pentru Porumbei sau Însărcinatului pentru Ghivece de Hidrocultură al Clinicii.
Oricum ar fi, halatul, lada cu scule şi mănuşile de cauciuc îmi trezesc speranţa că acţiunea de eliberare a fost executată în mod profesional.

 

În categoria Deutsche Erinnerungen / Amintiri din Germania, General, Menschen / Oameni, Ohne Kategorie / Fără categorie | Lasă un comentariu

Kolossale Irrtümer (Fortsetzung) / Erori colosale (continuare)

Es war absolut richtig, die rumänische Justiz zu verteidigen, als die Verbrecherorganisation PSD versucht hat, sie auf ihre Seite zu ziehen.
Es ist jedoch absurd zu erwarten, dass jetzt, wenn die Gefahr vorüber ist, hier die Herrschaft des Rechts oder sogar der Gerechtigkeit angebrochen ist. Die rumänische Justiz ist genauso korrupt wie alles Andere im Land.

===

A fost foarte indicat să sărim în ajutorul justiţiei române, atunci când adunătura de borfaşi din PSD a încercat să o înregimenteze.
Este însă absurd să aşteptăm, acum când pericolul a trecut, că la noi se va instaura domnia Dreptului sau chiar a Dreptăţii. Justiţia românească este la fel de coruptă ca tot restul ţării.

În categoria General, Kotzbrocken / Borîturi, Menschen / Oameni, Politik / Politică, Rumänien und die Welt / România în lume | Lasă un comentariu

Polizeiliche Effizienz / Eficienţă poliţienească

Vier deutsche Polizisten wurden von einem Mann entwaffnet, der von der Polizei selbst wie unten aufgeführt beschrieben wird:

Bei dem Flüchtigen handelt es sich laut Polizei um den 31-jährigen Yves Etienne Rausch. Er lebe ohne festen Wohnsitz im Wald um Oppenau und kenne sich dort gut aus. Rausch gilt als gefährlich und soll psychisch angeschlagen sein. Laut Polizei ist er bereits in der Vergangenheit mehrfach polizeilich in Erscheinung getreten, unter anderem wegen Verstoßes gegen das Waffengesetz. Vor zehn Jahren wurde er in Pforzheim wegen gefährlicher Körperverletzung zu einer Jugendstrafe verurteilt. Damals habe er seine Ex-Freundin angegriffen. (Anmerkung von uns: mit einer Armbrust.)

Wie man leicht erkennen kann, hatte die Polizei – nach dieser Beschreibung und der pazifistischen Aufmachung des genannten – jeden Grund für die Annahme, dass dieser sich völlig aggressionslos und kooperativ bei seiner Vernehmung verhalten würde.
Die zuständige Polizei hat auf die zeitweilig in Betracht gezogene Unterstützung durch die Bundeswehr vorerst verzichtet und ist optimistisch, dass sie mit 40 Hundertschaften und 15 Hubschraubern den Flüchtigen wieder einfangen kann.

===

Patru poliţişti germani au fost dezarmaţi de către un bărbat, pe care poliţia însăşi îl descrie ca mai jos:

La fugar este vorba de Yves Etienne Rausch în vârstă de 31 ani. Acesta trăieşte fără domiciliu cunoscut în pădurea de lângă Oppenau şi cunoaşte foarte bine împrejurimile. Rausch este considerat periculos şi psihic labil.
După cum declară poliţia, acesta a avut în trecut mai multe conflicte cu poliţia, printre altele şi pentru contravenţie privind legislaţia armelor.
În urmă cu zece ani a fost condamnat pentru vătămare corporală gravă la o pedeapsă după codul penal rezervat tinerilor. Pe atunci şi-a rănit grav prietena (nn: cu o arbaletă).

După cum se poate observa foarte uşor, poliţia a avut – după această descriere şi după montura pacifistă a numitului – toate motivele să considere că acesta se va supune unei audieri fără nici un fel de agresiune şi în mod absolut cooperativ.
Secţia de poliţie competentă a considerat că poate să renunţe la ajutorul armatei, care la un moment dat a fost pentru scurt timp luat în considerare, şi este optimistă că va reuşi să captureze fugarul cu ajutorul a 40 de echipe poliţieneşti (de câte 100 de persoane) şi al 15 elicoptere.

Notă pentru cititorul român: Aşa ceva nu se poate, bineînţeles, întâmpla în România, din mai multe motive. Poliţiştii şi-ar fi uitat armele acasă, doi din patru ar fi lipsit de la slujbă, chestia s-ar fi muşamalizat pe loc, şamd…

În categoria Deutsche Erinnerungen / Amintiri din Germania, General, Internautisches / Internautice, Kotzbrocken / Borîturi, Menschen / Oameni, Rumänien und die Welt / România în lume | Lasă un comentariu