Minima Ruralia

Am descris în articolul precedent o nouă posibilitate oferită bărbaţilor români şi, prin aceasta, întregii societăţi româneşti, de a „recupera în pas alert retardul istoric” care ne apasă ţara, aşa cum am amintit deja aici. Iar pentru cei care s-ar putea să considere că exagerez, mai scriu şi rândurile de mai jos, poate ajută.

Într-un mic sătuc din România, aflat chiar în inima Ardealului şi populat doar de către indigeni neaoşi, trăiesc, de bine de rău, vreo 50 de familii. 6 cazuri de continuă şi brutală violenţă domestică îndreptată împotriva femeilor din ultimii zece ani sunt cunoscute fără urmă de îndoială.
Primul erou, macaragiu navetist şi beţiv ocazional, îşi bătea regulat nevasta, lucru care a încetat abia atunci când a fost chemat de către Cel De Jos să sporească efectivele iadului. Nevasta, despre care se afirmă că înainte de căsătorie era „normală la cap”, este acum debilă mintal.
Al doilea, hojmalău care refuză de obicei să lucreze şi trăieşte din alocaţia pentru copil şi din salariul nevestei, o speteşte în bătaie pe aceasta de câte ori găseşte sau nu găseşte de băut în casă. Adică adesea. Adică aproape întotdeauna. Adică… dar hai să lăsăm asta. Alcoolul (sau lipsa lui) bată-l vina…
Următoarele cazuri se petrec într-o familie mai mare. Bătrânul, azi de vreo 80 de ani, îşi cotonogea nevasta (despre ceilalţi membri de familie nu ni s-a relatat nimic) dintotdeauna. Căzând la pat, şi-a păstrat însă obiceiul, chemând-o, ori de câte ori avea el chef, să stea îngenuncheată la păruială lângă pat. Întrebată de ce îl ascultă, aceasta (între timp răposată) a răspuns: „Păi dacă nu m-aş duce, data viitoare când m-ar prinde, că doară tră’ să cat de el, ar fi şi mai rău!”
Fiul bătrânului, beţiv ocazional dar meticulos şi eficient, proceda în acelaşi fel cu nevasta, pe care am văzut-o nu doar odată învineţită bine la faţă. El (sau poate totuşi fiul său de 11 ani, care deja la vârsta asta dormea beat prin şanţuri?) a aplicat unui câine o doză uriaşă de spumă de montaj direct în stomac, chestie la care sărmanul animal nu putea să înghită altceva decât lichide până când a fost operat. În fine, ceva sau cineva l-a trăznit şi pe acest soţ şi tată. În momentul în care a încercat să stabilească o legătură electrică „înainte de contor”, în scopul fraudării companiei Electrica Nord, a fost electrocutat mortal.
Mai e unul care, puturos grămadă, doarme într-o gheretă de paznic de la un şantier din apropiere, se îmbată deîndată ce posibilităţile sale financiare îi permit asta şi conduce beat, făcând praf maşină după maşină, după care vine acasă lefter şi „abţiguit” şi-şi cotonogeşte nevasta faţă de copii.
Cireaşa de pe tort este stârpitura ofticoasă numită după adresa casei sale „Număru Unu”, un slăbănog mic şi negricios care, întrerupându-şi înainte de vreme tratamentul necesar (unde-i SANEPID-ul de pe vremuri?), şi-a îmbolnăvit aproape toată familia de tuberculoză. Tipul, pe care şi o pală de vânt ar fi în stare să-l răstoarne, capătă la beţie forţe uriaşe şi-şi snopeşte în bătaie nevasta, deşi aceasta ar putea în mod normal să-l proiecteze cu o palmă tocmai până-n satul vecin.
Cu aceasta se încheie lista cazurilor cunoscute mie, despre cele subterane n-aveţi decât să faceţi singuri speculaţii. Peste zece la sută este, orişicât, un procent bunişor, nu-i aşa?
Închei aici, nu însă fără a-mi exprima o speranţă. Cei doi proxeneţi moldoveni, care au demarat ample activităţi de construcţii în sat („pensiuni agroturistice”, „fabrică de cipsuri”, benzinărie, etc.) şi care vor fi în curând eliberaţi dintr-o închisoare britanică, vor fi având, luând în considerare experienţa lor deosebită în relaţiile cu femeile, mai multă reţinere în această privinţă… dacă nu de altceva, măcar pentru păstrarea capitalului uman în condiţie de bună funcţionare.