Minima Ruralia

Die Grundsatzfrage
Ich habe einmal aus sicherem Versteck zugeschaut, wie Schäferhündin Bonny ihre Beute vergrub. Sie nahm ein Stück Hundekuchen ins Maul und schaute sich erst einmal verstohlen um. (Sie weiß ganz genau, dass sie’s nicht machen darf.) Dann trabte sie gemächlich zu einer Stelle am Zaun, wo Vera vor kurzem einen Weinstock ausgegraben hatte. Sie legte den Kuchen ab und hob mit den Vorderpfoten schnell ein ziemlich großes Loch in der lockeren Erde aus. Dann legte sie vorsichtig den Kuchen ins Loch und fing an, die krümelige Erde ganz methodisch mit der Schnauze zurückzuschieben. Sie hielt ein paar Mal inne, um die Stelle geräuschvoll zu beschnüffeln, machte aber jedes Mal weiter, bis das Loch ganz zu war. Jetzt legte sie sich bäuchlings daneben hin, und starrte das Häuflein Erde nachdenklich aus zwanzig Zentimeter Entfernung an.
Ich wollte gerade in Erscheinung treten und anfangen zu schelten, da grub sie schnell die Beute wieder aus. Sie trabte zu einer anderen Stelle hin, wo wir angefangen hatten, einen Kräutergarten anzulegen.
“Das ist doch bescheuert, was Du da machst” rief ich und schritt selbst in den Garten. “Wenn Du schon Deine Beute vergraben willst, dann mach das ohne dass der ganze Garten neu planiert werden muss. Was soll der Quatsch? Warum gräbst Du den Kuchen wieder aus?”
Sie legte den Kuchen ab, blieb darüber gebeugt und schaute nach oben. Dabei kräuselte sie leicht verlegen die Schnauze, deren Spitze mit Erde beschmiert war, und legte die Ohren an.
“Das ist ein Tick von mir. Ich frage mich immer wieder, ob die Dinge, die ich nicht riechen oder sehen kann, tatsächlich existieren. So ist es auch mit der Beute: ist sie noch existent, wenn ich sie nicht wahrnehmen kann? Jedes Mal, wenn ich die Beute sofort wieder ausgrabe, ist sie da, das gebe ich zu. Das ist aber noch lange kein Beweis dafür, dass es immer so ist.” Ihre Verlegenheit wich nun langsam. “Vielleicht habe ich zu viele Philosophiebücher gelesen. Du kennst doch die Zentralfrage der Erkenntnistheorie, ob die Realität auch unabhängig von unseren Sinnen existiert oder nicht.”
„Sieh an, ein gebildeter Hund. Dann hast Du wohl auch eine fundierte Meinung über die Big-bang Hypothese.“
Sie blickte mir fest in die Augen, als würde meine Ironie sie kränken.
“Diese Theorie ist anmaßend, sie wirkt auf mich wegen ihrer Unbescheidenheit abstoßend. Darüber hinaus bezichtige ich ihre Väter der Ruhmsucht und Unehrlichkeit. Ich bete zu Gott, dass sich das Ganze bald als falsch herausstellt.”
“Jaja” sagte ich. “Anstatt Dich mit Sachen zu beschäftigen, die Du nicht kapieren kannst, solltest Du eher bedenken, dass Hundekuchen überhaupt nicht dafür geeignet sind, vergraben zu werden. Hast Du nicht erst gestern das total durchweichte Ding über die ganze Treppe verteilt?”
Sehen Sie, das unterscheidet uns Menschen grundsätzlich von den Hunden und von anderen Tieren. Im Gegensatz zu uns können andere Lebewesen auch dann nicht vernünftig handeln, wenn sie über die entsprechenden intellektuellen Fähigkeiten verfügen.
“Führst Du neuerdings Selbstgespräche?” fragte mich Vera als ich mit Bonny an meiner Seite ins Wohnzimmer kam. “Oder hast Du mit Herrn Meyer geredet?” Das ist unser Nachbar, mit dem ich mich manchmal über den Zaun unterhalte.
“Der ist um diese Zeit doch gar nicht da. Ich rede eigentlich mit dem Hund” sagte ich wahrheitsgemäß. “Aber weil er nicht sprechen kann, muss ich mir die Antworten halt selbst geben.”

===

Chestiunea fundamentală
Am privit odată, dintr-o ascunzătoare sigură, cum îşi îngropa căţeluşa Bonny, ciobănesc german, prada. A luat în gură o bucată de biscuit pentru câini şi s-a uitat pe furiş în toate părţile. (Ştie foarte bine că n-are voie s-o facă.) Apoi se îndreptă agale spre un loc de lângă gard, unde Vera scosese de curând din pământ un butaş de vie. Puse biscuitul de-o parte şi scurmă rapid cu labele din faţă o groapă destul de mare în pământul reavăn. După asta aşeză cu grijă biscuitul în groapă şi începu să împingă metodic cu botul pământul afânat înapoi. Se opri de câteva ori ca să adulmece zgomotos locul, dar continuă de fiecare dată, până ce groapa se umplu de tot. Apoi se întinse alături pe burtă şi fixă grămăjoara de pământ de la o distanţă de douăzeci de centimetri.
Tocmai mă pregăteam să-mi fac apariţia şi să încep s-o cert, când dezgropă rapid prada. Merse alene spre un alt loc, unde începuserăm să amenajăm o grădiniţă pentru mirodenii.
“Asta-i cam aiurea ce faci acolo” i-am strigat, intrând în grădină. “Dacă tot vrei să-ţi îngropi prada, atunci fă-o fără să trebuiască să nivelăm toată grădina. Ce-i cu tâmpenia asta? De ce dezgropi iar biscuitul?”
Lăsă biscuitul jos, rămase însă aplecată deasupra lui şi privi în sus. Îşi încreţi uşor botul, al cărui vârf era mânjit cu pământ, şi-şi culcă urechile.
“Ăsta-i un tic al meu. Mă întreb întotdeauna dacă lucrurile pe care nu pot să le văd sau să le miros există într-adevăr în realitate. Aşa-i şi cu prada: mai există, dacă nu pot să o percep? De câte ori o dezgrop imediat, este acolo, recunosc. Dar asta nu-i nici pe departe o dovadă că e întotdeauna aşa.” Jena îi dispăru cu încetul. “Poate am citit prea multe cărţi de filozofie. Ştii doar întrebarea fundamentală a teoriei cunoaşterii, dacă realitatea există independent de simţurile noastre.”
“Ia te uită, un câine cu studii. Atunci poate că ai şi o părere bine fundată despre ipoteza Big-Bang?”
“Această teorie este arogantă, o găsesc, din cauza lipsei ei totale de modestie, respingătoare. Îi bănuiesc pe părinţii ei că sunt ahtiaţi după glorie şi lipsiţi de sinceritate. Mă rog lui Dumnezeu să se demonstreze curând că totul e fals.”
“Mda” sagte ich. “În loc să-ţi baţi capul cu lucruri pe care nu poţi să le pricepi, ar trebui să iei în considerare faptul că biscuiţii pentru câini nu sunt deloc făcuţi să fie îngropaţi. N-ai împrăştiat abia ieri chestia aia complet muiată pe toată scara?”
Vedeţi, asta ne deosebeşte radical pe noi oamenii de câini sau alte animale. Spre deosebire de noi, alte fiinţe nu pot să se comporte raţional nici măcar atunci când dispun de calităţile intelectuale corespunzătoare.
“Vorbeşti mai nou singur?” mă întrebă Vera pe când intram împreună cu Bonny în sufragerie.“Sau discutai cu dl Meyer?” Ăsta e vecinul nostru, cu care mă mai întreţin uneori peste gard.
“Păi la ora asta nici nu-i aici. Vorbeam, de fapt, cu câinele” am spus eu conform adevărului. “Atât doar că trebuie să-mi dau replicile singur, deoarece el nu poate să vorbească.”

Pentru că tot veni vorba de câini, am dezgropat o povestioară mai veche care relatează (în proză, bineînţeles, eu fiind o persoană eminamente prozaică) o întâmplare petrecută într-un sat din Germania şi are (printre altele) tocmai acest subiect.

O tempora, o mores!
Azi am mers, ca de obicei duminica, cu câinii pe coclauri. După ce micuţii Ricky şi Susi au speriat de moarte un cal (sărmanul animal a chiar clipit din ochi de nervozitate), i-am luat pentru mai multă siguranţă iar în lesă. Asta s-a petrecut cu nicio secundă prea devreme, deoarece din spatele unei stive mari de lemne a apărut dintr-o dată o pereche cu un căţel micuţ. Care era într-adevăr micuţ şi caraghios, căţelul, nu mai mare decât o pisică, dotat cu blană albă şi scurtă, ochi exoftalmici şi trişti, urechi de liliac precum şi cu o coadă de şobolan. Micuţii voiau, bineînţeles, să se joace cu el, în timp ce Bonny rămăsese indiferentă, deoarece nu considera ceva atât de mic drept un pericol. Puteam cu greu să ţin în frâu forţa de 35 kc (kilocâine) a micuţilor, care trăgeau ca nebunii. Am aflat că el (căţelul mic şi alb) are o proteză de şold şi nu are voie să se joace cu alţi câini, deoarece asta ar putea să se deterioreze. Le-am tras pe bestiile mele înapoi, am dorit o zi bună şi am mers mai departe.
„La ăsta s-ar putea deteriora încă o droaie, dacă micuţii mei s-ar juca cu el” am gândit. Ce naiba îi face pe oameni să crească astfel de rase de câini, care abia pot supravieţui?
Preocupat cu astfel de gânduri, am ajuns din nou în sat. Pe ceealaltă parte a străzii mi-au ieşit în întâmpinare trei fete, cam între 13 şi 16, mai exact nu poţi ghici asta în ziua de azi.
„Drăguţi câini” spuse prima. „Mhm” spuse a doua. A treia nu spuse chiar nimic, doar scuipă.
N-am văzut în viaţa mea o fată care scuipă. Niciodată. Poate că a fost „doar” gumă de mestecat, un sâmbure de lămâie sau un dinte căzut, n-aveam nici un chef să cercetez asta. Părea în orice caz de-a dreptul profesional.

• 
• 
• 
•