Minima Ruralia

In den Siebzigern bin ich in Bonn für einige Zeit in eine kosmopolitische Gesellschaft geraten, das war so eine Art intellektuell angehauchter Kochklub. Die Gastgeberin war Sekretärin im Auswärtigen Amt, wählte grün und war die geheime Geliebte eines hohen CDU Parteifunktionärs. Der heutige Koch war der Libanese Abdel Nour, ein Botschaftsangehöriger, Kulturattaché oder so was. Das Essen schmeckte göttlich, der Wein auch.
Mein Freund Riess, ein Siebenbürger Sachse aus Kronstadt, dem ich die Einladung und die Bekanntschaften zu verdanken hatte, stand zwischen zwei Gängen auf und erklärte, er ginge kurz weg, seine Dulcinea anzurufen. Damit war seine Frau gemeint, die zuhause bleiben musste, weil das eine Kind krank war.
„Wie kannst Du nur von Deiner Frau so reden? Dulcinea ist doch ein Bauerntrampel!” entrüstete sich meine Tischnachbarin, eine zickige Blondine, deren Nase genauso lang und scharf war wie ein Eispickel. Sie war irgendetwas in Richtung Journalistin oder Pressereferentin, jedenfalls hatte sie eine philologische Ausbildung, die sie ausgiebig öffentlich auslebte.
Mein Freund holte tief Luft und sagte dann in einem zuckersüßen Ton:
„Du weißt doch als Philologin am besten, man kann ein Wort auch im übertragenen Sinn verwenden. Und außerdem, ich habe doch jedem hier reichlich Gelegenheit geboten, mich und auch meine Frau kennenzulernen. Warum sollte mich jemand überhaupt missverstehen? Ich meine, außer Dir, natürlich.” Kein Anwalt lässt die Gelegenheit für einen höflichen Seitenhieb aus.
Hier versuchte der kahle polnische Komponist mit einem „Ähem. Was ich noch sagen wollte…” das Thema zu wechseln. Vergeblich.
„Das sind doch Ausflüchte. Ihr Männer redet hinter vorgehaltener Hand immer abfällig über eure Frauen. Aber nie in ihrem Beisein, dazu seid ihr zu feige.”
„Da ist was dran. Ihr Frauen seid viel mutiger. Meine z.B. nennt mich Häschen, auch wenn ich dabei bin. Was meinst Du, ist das positiv oder negativ zu werten? Sollte ich mir deswegen vielleicht Sorgen machen?”
„Ich glaube, da fragst Du lieber mich. Ich bin Biologe” mischte ich mich ein. Dabei bin ich, unter uns gesagt, Chemiker.
Der Streit war nun – bis auf ein paar giftige Blicke – abgewendet. Ich konnte mich für diese diplomatische Meisterleistung beglückwünschen. Und auch dafür, dass ich damit die Versuche der Gastgeberin, mich mit der Dame zu verkuppeln, wohl endgültig vereitelt hatte: Sie bevorzugte offensichtlich Geisteswissenschaftler.

===

În anii ’70 am nimerit pentru o vreme la Bonn într-o societate cosmopolită, un fel de club de bucătari amatori cu spoială intelectuală. Amfitrioana era secretară la Ministerul German de Externe, vota cu verzii şi era iubita secretă a unui înalt funcţionar din partidul CDU. Bucătarul zilei era libanezul Abdel Nour, angajat al ambasadei, ataşat cultural sau ceva de genul ăsta. Mâncarea avea, ca şi vinul, un gust dumnezeiesc.
Prietenul meu Riess, un sas din Braşov, căruia îi datoram şi invitaţia şi cunoştinţele, se ridică de la masă între două feluri şi declară că se retrage pentru scurt timp, ca s-o sune pe a sa Dulcinee. Se referea la soţia sa, care trebuise să rămână acasă, deoarece unul dintre copii era bolnav.
„Cum poţi să vorbeşti aşa despre soţia ta? Păi Dulcineea este o ţoapă!” se scandaliză vecina mea de la masă, o blondină arţăgoasă, care avea un nas la fel de lung şi de ascuţit ca o daltă de spart gheaţa. Era ceva de genul jurnalistă sau consilieră de presă, în orice caz avea studii filologice, lucru pe care îl trăia şi în public din plin.
Prietenul meu trase adânc aer în piept şi spuse apoi pe un ton mieros:
„Tu ar trebui, ca filolog, să ştii mai bine decât oricine că poţi folosi un cuvânt şi în sens figurat. Înafară de asta, cred că am dat tuturor celor de aici destule ocazii să ne cunoască, atât pe mine, cât şi pe soţia mea. Cum poate să mă înţeleagă cineva greşit? Vreau să zic, înafară de tine, bineînţeles.” Un avocat nu scapă nicio ocazie pentru a plasa o obrăznicie politicoasă.
Aici, compozitorul polonez chel, făcu cu un „Hm! Ce mai voiam eu să spun…” încercarea de a schimba subiectul. Degeaba.
„Ăstea sunt doar subterfugii. Voi bărbaţii vorbiţi pe ascuns întotdeauna cu dispreţ despre soţiile voastre. Dar niciodată când ele sunt de faţă, pentru asta sunteţi prea laşi.”
„Asta cam aşa e. Voi femeile sunteţi mult mai curajoase. Soţia mea, de exemplu, mă numeşte ‘iepuraş’ şi când sunt eu de faţă. Crezi că ar trebui să iau asta ca pe un semn bun, sau rău? Oare ar trebui să-mi fac griji?”
„Cred că mai bine mă întrebi pe mine. Sunt biolog” m-am amestecat eu. Dar eu sunt, între noi fie vorba, chimist.
Din acest moment, cearta a fost – cu excepţia câtorva priviri otrăvite – aplanată. Puteam să mă felicit pentru această realizare diplomatică de excepţie. Pe deasupra şi pentru faptul că prin asta zădărnicisem definitiv încercările gazdei de a mă cupla cu tipa: ea prefera, evident, intelectualii umanişti.