În România, şcolile rămân anul acesta închise.
După diminuarea poluării mediului înconjurător, iată încă un aspect pozitiv al pandemiei: tinerele minţi vor fi scutite, cel puţin pentru o vreme, de ravagiile unui învăţământ falimentar.
În România, şcolile rămân anul acesta închise.
După diminuarea poluării mediului înconjurător, iată încă un aspect pozitiv al pandemiei: tinerele minţi vor fi scutite, cel puţin pentru o vreme, de ravagiile unui învăţământ falimentar.
Vor Jahren habe ich bereits eindeutig bewiesen,
dass es „Die Zeit” gar nicht gibt.
Jetzt will ich Ihnen eine andere Weisheit mitteilen:
„Die Zeit“ existiert nicht,
aber sie fließt gegen den Uhrzeigersinn.
Und wenn Ihnen diese Erkenntnis nicht gefällt,
kommen Sie gelegentlich wieder,
wir kriegen immer wieder Neues von der Sorte herein.
Beeinflusst durch die eigene Werdung und durch alle Veränderungsprozesse in unserer Umwelt, die immer
zukunftsgerichtet sind, nehmen wir Menschen an, dass auch die Zeit im Uhrzeigersinn fließt.
Das ist natürlich weit gefehlt, denn wenn das tatsächlich so wäre, dann liefe sie uns einfach davon, die Zeit, und wir könnten sie nie einholen.
Nein, nein, die Zeit läuft genau andersherum. Sie kommt uns entgegen. Aus einer unbestimmten Zukunft wird – über das Provisorium der Gegenwart – das Endgültige: die Vergangenheit.
===
Cu ani în urmă am dovedit fără echivoc
faptul că „Timpul“ nici nu există.
Acum vă împărtăşesc o altă înţelepciune:
„Timpul“ nu există,
dar curge împotriva sensului acelor de ceasornic.
Şi dacă această revelaţie nu vă convine,
mai reveniţi,
primim în mod regulat marfă de genul ăsta.
Influenţaţi de propria devenire şi de toate procesele care
modifică lumea înconjurătoare, presupunem, noi oamenii, că şi timpul se scurge în sensul acelor de ceasornic.
Asta este, bineînţeles, o eroare profundă, dacă ar fi aşa, timpul ar fugi pur şi simplu de noi, şi noi n-am putea să-l ajungem din urmă.
Nu şi nu, timpul merge exact invers. El ne vine în întâmpinare. Dintr-un viitor nedeterminat rezultă – peste provizoriul prezentului – definitivul: trecutul.
Nutresc două speranţe.
Prima ar fi ca textul de mai jos să fi fost redat trunchiat din graba în care presupun că a fost editat de AGERPRES.
Că altfel…
Mai sper că Ministrul Sănătăţii este mai priceput în meserie decât în exprimare.
Că altfel…
Speranţe deşarte. În ţara asta totul este altfel. Salutări de la Papură Vodă.
Domnul profesor Streinu-Cercel era membru al Comisiei speciale anti-COVID, era chiar preşedinte. Noi avem discuţii, sunt propuneri, chiar şi aceste propuneri le gândim, dar n-am putut să fiu de acord cu dânsul. [ ] Gândim şi oportunităţi, protejăm persoanele vârstnice, dar nu am putut fi de acord. Apariţia acelui plan de vacanţă nu a făcut decât să extrapoleze anumite gândiri. De altfel, decizia a fost de a-l demite din funcţia de preşedinte al acestei comisii, i-am comunicat şi dânsului acest lucru.
Obwohl die Lebenserwartung reicher Menschen ungleich höher ist als die der Armen, ist es völlig absurd zu glauben, daß die Menschheit künftig ausschließlich aus Reiche bestehen wird.
Dieser Darwin mit seiner natürlichen Auslese, der muß sich geirrt haben…
===
Cu toate că speranţa de viaţă a oamenilor bogaţi este cu mult mai mare decât a celor săraci, este absurd să crezi că omenirea va consta în viitor doar din bogaţi.
Darwin ăsta cu a lui selecţie naturală trebuie că s-a înşelat…
Poate să-mi explice cineva care este rostul acestei acţiuni? Cum? Tâmpenia autorităţilor? Păi n-ar fi mai bine atunci să începem cu primăriile? Să scăpăm măcar de ploşniţe şi căpuşe?
Tocmai trecusem de monstruoasa barieră de la graniţa austro-ungară. Postamentul, articulaţia şi bara sunt din oţel masiv: nicăieri, în afară poate de Berlin, nu se potriveşte mai bine denumirea de Cortina de Fier decât aici.
Pe locul de parcare din faţa clădirii unde se acordă viza, înghesuială mare. În clădire, probabil ca întotdeauna, lungi cozi şi înghesuială şi mai mare.
Am parcat sub un felinar lângă un Citroën cu capota motorului ridicată. Maşina, cu numere din Germania Federală, era plină până sus cu un amestec de pungi de cumpărături, cutii de carton, pături, geamantane şi alte bagaje. Prin fereastra laterală din spate puteai vedea numeroase pungi cu fursecuri şi o plasă uriaşă cu portocale. Ştiam că în adâncul încărcăturii era stivuită o cantitate incredibilă de zahăr, ulei, făină şi conserve: în România bântuie foamea.
O femeie delicată cu părul negru, care tocmai stătuse vârâtă cu toată partea de sus a corpului în compartimentul motorului, se ridică şi mă privi direct în ochi. Cu toată lumina slabă, am putut vedea că braţele ei goale erau mânjite până la coate cu unsoare neagră. Două picioare bărbăteşti, cu numărul de pantofi cel puţin 48, sunt deosebit de vizibile pe marcajul alb al locului de parcare. Femeia îşi privi mâinile, după care mă privi din nou în ochi.
„Mi-am pierdut inelul” spuse, fără vreun regret deosebit. „Mi-a alunecat după cum se pare. Nu-i de mirare, la mânjeala asta. Te descurci singur, iubitule?”
Răspunsul este un mormăit. După asta urmează uşoare mişcări ale picioarelor, care demonstrează confruntarea sa mută cu tehnica.
„Închipuiţi-vă, era cât pe-aici să pierdem alternatorul” spuse ea zâmbind. „A trebuit să plecăm neapărat azi după masa, deoarece eram înţeleşi cu nişte prieteni. Şi soţul nu era chiar gata cu reparaţia. Acum atârna doar într-un şurub!” Sclipirea din ochi şi încreţiturile uşoare provocate de zâmbet îi dădeau o expresie poznaşă.
Mi-am exprimat regretul pentru povestea cu inelul, i-am explicat unde mă duc şi de ce şi m-am întreţinut preţ de vreo cinci minute şi cu soţul ei, care între timp stătea lângă mine în toată lungimea sa. În timp ce-şi examina mâinile unsuroase, acesta îmi relată că din lipsă de timp nu putuse să monteze alternatorul decât cu două şuruburi. Şi ele nici măcar nu fuseseră strânse ca lumea, altfel nu s-ar fi putut întâmpla toată chestia. Părea un pic obosit, era însă calm. Privirea sa părea uşor visătoare.
Tot timpul m-am întrebat ce aş fi făcut eu într-o astfel de situaţie.
Apoi ne-am despărţit. S-au luat de mânuţele mânjite şi s-au dus la toalete să se cureţe.
Eu m-am vârât în înghesuială, să fac rost de viză.
===
În germană: aici
Îi doresc Ministrului de Interne, d-lui Marcel Vela, un călduros „paşte fericit împreună cu familia, boule! Paştele mă-tii!”.
LE 16.02.2020 7:23 h
Am dormit prost şi m-am trezit des din cauza textului de mai sus: nu eram sigur dacă este corect „Paştele mă-tii” sau „Paştele mă-ti”, înjur foarte rar, în special în scris…
Să mai spună cineva că Biserica Catolică este refractară la tot ceea ce este modern!
Un preot catolic din SUA a oferit de Paşti sfinţirea coşurilor de flori ale enoriaşilor după sistemul drive-in, stropindu-le prin geamul deschis al maşinii celor interesaţi cu ajutorul unui pistol cu apă (sfinţită).
După absoluţiunea „to go” (am relatat deja) şi sfinţirea de la distanţă, mai lipseşte doar împrăştărtăşania „COVID-19 compliant” pentru a completa lista de servicii a companiei. În ţările mai evoluate, cum este SUA, se va folosi probabil, după cum propune autorul articolului de mai sus, vreo altă jucărie drăgălaşă de tip „tracer gun”, cum ar fi de exemplu RFDS3816 Rapid Fire Disc Shooter, în timp ce ţările mai sărace se vor mulţumi cu praştia.
Der Unbekannte blieb am Zaun unter der Eßkastanie stehen, mir direkt gegenüber. Sein Blick streifte die Sträucher, die irgendwann – so Gott will – zu einer hohen und wilden Hecke zusammenwachsen werden: Liguster, Haselnuß, Cornellkirsche, Jasmin, Flieder, Hibiskus. Dann schlenderte er weiter, hielt kurz vor jedem einzelnen Gehölz inne und betrachtete es eingehend. Die Cornellkirsche, die im Moment noch keine Blätter, dafür aber lauter gelbe Blüten hat, berührte er sogar flüchtig. Dann hob er den Blick, um die zwei mächtigen Bäume anzusehen, eine Riesentanne und einen Ahorn, die die Einfahrt zum Hof zu einer Geschicklichkeitsübung machen. Am Hoftor las er aufmerksam die Klingelbeschriftung, betrachtete die Hundehütte (mit der eigenen Hausnummer 4a) und verschwand dann aus meinem Blickfeld.
In Gedanken fing ich mit Hilfe der Heckenschere an, dem Buchsbaum die Gestalt eines Buches zu geben. Einen Titel hatte ich für das Buch noch nicht, aber schon eine Widmung: „Dem unbekannten Leser”.
===
Necunoscutul s-a oprit lângă gard sub castan, drept în faţa mea. Privirea i-a alunecat peste tufele care cândva, dacă dă Domnul, vor creşte împreună şi vor forma un gard viu sălbatic şi înalt: lemn câinesc, alun, corn, iasomie, liliac, hibiscus. Apoi o porni încet mai departe, se opri puţin la fiecare tufă, pe care o examină cu atenţie. A chiar atins fugar cornul, care la ora actuală nu are încă frunze, dar în schimb o droaie de flori galbene. După asta a ridicat privirea spre cei doi copaci masivi, un brad uriaş şi un arţar, care fac ca intrarea cu maşina în curte să fie un exerciţiu de îndemânare. La poartă a citit cu atenţie inscripţia de pe tabloul soneriei, a examinat cuşca câinelui (cu numărul de casă „separat” 4a) şi a dispărut apoi din vedere.
În gând am început, cu ajutorul foarfecii de tăiat gardul viu, să dau unui bănuţ* formă de carte. Un titlu pentru carte nu aveam încă, dar deja o dedicaţie: „Cititorului necunoscut”.
O scenă trăită şi descrisă acum aproape 20 de ani, tot într-o duminică, tot în aprilie, dar în altă ţară. Traducând-o acum în româneşte, găsesc cuvintele neputincioase pentru a descrie un sentiment atât de complex şi de profund. Un moment de magie. (După o furtună puternică, cei doi copaci a trebuit să fie tăiaţi, după cum se vede mai jos…)
* La naiba cu „cimişirul” vostru!