Tocmai trecusem de monstruoasa barieră de la graniţa austro-ungară. Postamentul, articulaţia şi bara sunt din oţel masiv: nicăieri, în afară poate de Berlin, nu se potriveşte mai bine denumirea de Cortina de Fier decât aici.
Pe locul de parcare din faţa clădirii unde se acordă viza, înghesuială mare. În clădire, probabil ca întotdeauna, lungi cozi şi înghesuială şi mai mare.
Am parcat sub un felinar lângă un Citroën cu capota motorului ridicată. Maşina, cu numere din Germania Federală, era plină până sus cu un amestec de pungi de cumpărături, cutii de carton, pături, geamantane şi alte bagaje. Prin fereastra laterală din spate puteai vedea numeroase pungi cu fursecuri şi o plasă uriaşă cu portocale. Ştiam că în adâncul încărcăturii era stivuită o cantitate incredibilă de zahăr, ulei, făină şi conserve: în România bântuie foamea.
O femeie delicată cu părul negru, care tocmai stătuse vârâtă cu toată partea de sus a corpului în compartimentul motorului, se ridică şi mă privi direct în ochi. Cu toată lumina slabă, am putut vedea că braţele ei goale erau mânjite până la coate cu unsoare neagră. Două picioare bărbăteşti, cu numărul de pantofi cel puţin 48, sunt deosebit de vizibile pe marcajul alb al locului de parcare. Femeia îşi privi mâinile, după care mă privi din nou în ochi.
„Mi-am pierdut inelul” spuse, fără vreun regret deosebit. „Mi-a alunecat după cum se pare. Nu-i de mirare, la mânjeala asta. Te descurci singur, iubitule?”
Răspunsul este un mormăit. După asta urmează uşoare mişcări ale picioarelor, care demonstrează confruntarea sa mută cu tehnica.
„Închipuiţi-vă, era cât pe-aici să pierdem alternatorul” spuse ea zâmbind. „A trebuit să plecăm neapărat azi după masa, deoarece eram înţeleşi cu nişte prieteni. Şi soţul nu era chiar gata cu reparaţia. Acum atârna doar într-un şurub!” Sclipirea din ochi şi încreţiturile uşoare provocate de zâmbet îi dădeau o expresie poznaşă.
Mi-am exprimat regretul pentru povestea cu inelul, i-am explicat unde mă duc şi de ce şi m-am întreţinut preţ de vreo cinci minute şi cu soţul ei, care între timp stătea lângă mine în toată lungimea sa. În timp ce-şi examina mâinile unsuroase, acesta îmi relată că din lipsă de timp nu putuse să monteze alternatorul decât cu două şuruburi. Şi ele nici măcar nu fuseseră strânse ca lumea, altfel nu s-ar fi putut întâmpla toată chestia. Părea un pic obosit, era însă calm. Privirea sa părea uşor visătoare.
Tot timpul m-am întrebat ce aş fi făcut eu într-o astfel de situaţie.
Apoi ne-am despărţit. S-au luat de mânuţele mânjite şi s-au dus la toalete să se cureţe.
Eu m-am vârât în înghesuială, să fac rost de viză.
===
În germană: aici
