Minima Ruralia

Chestia cu suportul pentru două steaguri, fixat pe faţada fiecărei case, a apărut încă pe vremea lui Stalin, când „pavoazarea” caselor era, sub ameninţarea unor pedepse draconice, obligatorie. Pe vremea aceea erau impuse drapelele sovietic şi românesc.
Îmi amintesc din acele timpuri cum noi, mama, tata, soră-mea şi cu mine plecaserăm odată cu noaptea-n cap de la Gherla, unde locuiam, la ţară. Nu mai ştiu ce sărbătoare era, poate 7 noiembrie, deoarece trebuia lipită pe geam nu numai poza lui Gh. Gh. Dej, ci şi a lui I. V. Stalin. Şi pentru că nu era permis să laşi casa fără pavoazare, tata a lipit la repezeală cele două portrete pe partea din interior a sticlei unui geam de la stradă, după care am plecat. Vecinii au forţat uşa de la intrare şi au întors sticla geamurilor, care era montată din fericire cu şipcă, deoarece marii conducători fuseseră plasaţi şi lipiţi zdravăn cu capul în jos. Cine ştie ce s-ar fi întâmplat dacă nu făceau asta, familia noastră fiind oricum considerată reacţionară…
Revenind la suportul de steaguri, obiceiul a rămas, ba chiar s-a răspândit şi mai mult. Străzile din oraşe au devenit defileuri de drapele, şi nu ca-n Franţa doar de ziua naţională, ci tot timpul. Imediat după ce România a fost primită în Uniunea Europeană, steagul românesc a fost însoţit cu mândrie de cel albastru cu stele. Euforia europenismului a cam dispărut, acum flutură unul lângă altul două drapele româneşti, că dacă tot este loc, hai să-l folosim. Dar cum să mai simţi atmosfera de sărbătoare, dacă fâlfâiala este continuă?
Proletcultismul în artă a dispărut la fel de puţin cum au dispărut miliţienii, deşi şi-a schimbat obiectul. Gustul artistic apărut la noi în anii 50 şi perfecţionat pe vremea lui Ceauşescu prin mărirea dozei de ridicol dincolo de limita suportabilităţii, a influenţat mai toate creaţiile de după 90, de la statuia lui Avram Iancu din Cluj, trecând prin toate monumentele bolovănoase ale eroilor de pretutindeni, şi până la Traian cu lupoaica în braţe.
Cu toate că am început să mă obişnuiesc cu fenomenul cotidian de deturnare şi falsificare a patriotismului, tot mai apar evenimente care-mi fac părul măciucă, eu fiind un adept convins al lui Karl Kraus.
Ordinul dat echipajelor Poliţiei şi Jandarmeriei Române de a difuza primele strofe din imnul naţional este unul dintre acestea.
Cât poţi să fii de îngrămădit, ca ministru de interne, ca să emiţi un asemenea ordin ridicol?
Cum poţi să nu-ţi dai seama că acest gest penibil afectează şi mai mult imaginea României în lume? De parcă toate prejudecăţile existente n-ar fi de-ajuns!
Sigur că da, se poate argumenta că un popor care a fost în stare să-şi trădeze şi întineze propria muzică prin manele, care a acceptat corupţia ca pe o a doua natură, nu mai are nimic de pierdut în această privinţă şi îşi merită soarta.
Un politician care gândeşte şi acţionează în acest fel ar trebui trimis (printre altele) la plimbare. Acest lucru probabil nu se va întâmpla. Ceea ce dovedeşte odată în plus că voi, PNL (dar nici cu PMP, UDMR, USR nu mi-e ruşine) nu sunteţi cu nimic mai buni decât – pe drept mult hulitul – PSD. Vă mai miraţi că nu se întorc emigranţii români în ţară?

• 
• 
• 
• 
• 
• 
• 
•