Minima Ruralia

De ce este România altfel? Nu este!
Suntem exact ca Occidentul fiindcă de 150 de ani suntem occident.
Avem doar un retard istoric pe care îl recuperăm în pas alert.
Adrian Papahagi

Mirel, unul dintre beţivii satului, mergea cu paşi târşiţi de-a lungul drumului, cu picioarele depărtate, abia ţinându-şi echilibrul. Se opri de câteva ori, clătinându-se vizibil înainte şi înapoi, iar la ultima oprire se prăbuşi cu faţa în jos în iarba de la marginea şanţului, rămânând apoi nemişcat. Firuţa, căreia mulţi îi spun Firoaia, deoarece are cam un metru optzecişicinci, îl ajunse după câteva minute din urmă şi se opri la picioarele lui, împungându-l în tălpi cu vârful pantofului. Deoarece nu se produse nici o reacţie, se mută mai spre cap şi începu să-i clatine umărul cu piciorul. Mirel mormăi ceva şi se întoarse un pic într-o parte, sprijinindu-se pe mâna dreaptă. Arăta acum de parcă ar fi încercat să înoate. Mulţumită de rezultat – tipul trăia încă – Firoaia făcu cale întoarsă spre casă. Avea toate motivele să fie precaută. Se întâmplase deja de vreo două ori ca vreunul, care băuse „şpir” la ea acasă, unde funcţiona o crâşmă clandestină vizitată de toţi beţivii (adică de majoritatea bărbaţilor) din sat, să cadă prin tufişuri şi să fie găsit a doua zi mort. Mă rog, totul se muşamalizase la vremea aceea destul de uşor, deoarece locuitorii satului făceau pe surdomuţii când era vorba de fleacuri de genul ăsta, dar lucrurile se cam schimbaseră între timp. Apăruseră în sat nişte orăşeni cu vile şi cabane, care nu prea ştiau de glumă, ba unul chiar o ameninţase că dacă mai vinde băutură unui alcoolic o să ajungă la puşcărie. Şi nici protecţia de la poliţie nu mai funcţiona ca lumea, deoarece verişorul ei de la Poliţia Comunală fusese mutat în altă comună. Păi aşa, din ce să trăieşti? Recoltatul nocturn al unor ogoare din satul vecin, pe care se cultivau morcovi sau ceapă, era posibil doar toamna. Şi în restul anului, de unde bani? Numai din vânzarea de ţigări confecţionate din tutun unguresc cumpărat la vrac? Prea puţin! Că nici de lemne nu-i ajungeau (degeaba-i pădurea aproape dacă bărbatu-i beţiv şi leneş!) de când începuseră orăşenii ăştia să-şi încuie şoproanele de lemne.
Aşa ceva vi se pare de necrezut? Aiurea. Încă n-aţi auzit destul.
Trăia aici în sat un văduv cu doi copii, ai cărui părinţi, cât mai fuseseră încă în viaţă (dacă acest mod de a trăi se mai poate numi viaţă) fuseseră ţinuţi în pivniţă, unde nici măcar nu trebuia să fie încuiaţi, deoarece oricum nu prea puteau să se mişte. Le dădea să mănânce te miri ce, el însuşi considerând mâncarea drept un moft care poate fi uşor înlocuit prin băutură şi ţigări. La una dintre beţiile comune cu fiul său, fusese omorât de acesta în bătaie, cu ajutorul unui „bicaşeu” (piatră de râu rotundă, adesea cuarţ) de vreun kilogram, care putea fi comod cuprins cu degetele şi folosit ca un ciocan. Chiar şi în timpul priveghiului, fiul încă îl mai lovea cu piatra în cap. Şi nu-l oprea niciunul dintre cei prezenţi, că doar mortul era oricum mort. Tot satul ştia, tot satul şi-a ţinut gura.
N-a fost nici un fel de cercetare. N-am văzut certificatul de deces, dar putem porni de la premiza că acesta menţiona că persoana în cauză murise.