Skip to content

Inflation / Inflaţie

Die Menschheit ist, nach jahrtausendlanger Denkarbeit, zu einer Definition des Universums gelangt, und nämlich dass dieses alles, was es gibt, beinhaltet (für Gläubige: mit Ausnahme von Gott). Und jetzt kommen einige Schlaumeier und behaupten, dass es mehr von der Sorte Universum gibt, die zusammen ein Multiversum bilden. Aber: gibt es vielleicht auch mehrere Multiversen? Die bilden dann zusammen… was? Ein Pluriversum? Ein Polyversum?

===

Omenirea a ajuns, după milenii întregi de efort intelectual, la o definiţie a Universului, şi anume că acesta cuprinde absolut tot ceea ce există (pentru cei credincioşi: în afară de Dumnezeu). Şi iată că acum se trezesc nişte deştepţi care afirmă că ar exista mai multe universuri d-ăstea, care formează împreună un multivers. Da’ multiversuri or exista poate şi ele mai multe? Formând împreună… ce? Un plurivers? Un polivers?

Der Frühling ist da! A venit primăvara!

Offenbarung / Revelaţie

Langsam beginne ich, den Unterschied zwischen älter werden und alt werden zu verstehen…

===

Încet-încet incep să înţeleg deosebirea dintre a îmbătrâni şi a deveni bătrân…

Der Murano Aschenbecher / Scrumiera de Murano

 

Ich wollte in meinem Büro einen Wandkalender anbringen. In der obersten Schublade meines Schreibtisches hatte ich ein Paar Stahlnägel erblickt, die mir wohl mein Vorgänger hinterlassen hatte. Weil ich zu faul war, aus der Werkstatt einen Hammer zu holen, schaute ich mich nach einer Alternative um. Der blaue, runde Aschenbecher vom Besprechungstisch, der aus dickem Kristallglas bestand, schien mir geeignet zu sein. Ich fing also an zu hämmern. Es ging ja sogar besser als erwartet, da die Wand offenbar aus Gasbeton gebaut war.
Mein Chef Tutsch wählte ausgerechnet diesen Augenblick, um hereinzukommen.
“Das ist doch ein Murano Aschenbecher! Sie machen’s doch nur kaputt!”
‘Doch’ war sein Lieblingswort.
“Keine Panik” sagte ich, “dem passiert schon nichts. Die Wand ist weich wie Butter. Ist… war das Ihr Aschenbecher?” Wie ich wusste, hatte er vor vier Jahren mit dem Rauchen aufgehört. Der Kalender hing mittlerweile an seinem Platz. Ich drehte mich um.
“Doch, Andenken von einer Italienreise. Den habe ich Ihnen zusammen mit dem Bürofeuerzeug hingestellt, als Ihr Büro eingerichtet wurde. Ich wusste doch von Ihrer Vorstellung, dass Sie Raucher sind.”
“Das habe ich nicht gewusst, ich hatte Frau Schmied im Verdacht, vielen Dank!” sagte ich. Frau Schmied war seine stets verschüchterte Sekretärin, ein Pfundskerl.
“Ist doch klar, wir Raucher müssen doch zusammenhalten. Wissen Sie, ich träume manchmal heute noch davon, dass ich Zigarre rauche. Da wache ich morgens mit einem ganz schlechten Gewissen auf.” Er lächelte dabei etwas verlegen.
Die Ehrlichkeit dieser Aussage und die schöne Geste mit dem Vermächtnis schienen nicht so richtig zu ihm zu passen. Ich hatte jedoch mittlerweile gelernt, dass er schwer auszurechnen war. Mit seiner massigen Gestalt, seinem jovialen Auftreten, seiner konservativen Kleidung und seiner stets tadellosen Frisur machte er einen väterlichen Eindruck. Dieses Bild wurde jedoch durch eine waagerechte Falte an der Nasenwurzel und durch die kleinen Schweinsaugen etwas getrübt. Und nachdem ich genug über seinen Charakter erfahren habe, fand ich die Aussage bestätigt, wonach die Augen nie lügen.
Mit über 25 Jahren Betriebszugehörigkeit war er eine absolute Ausnahme unter den Führungskräften bei Soledo. Dies hatte er im Wesentlichen zwei Umständen zu verdanken. Er (und mit ihm die ganze Firma) war verstrickt in dubiosen Geschäften mit der Bundeswehr. Bis auf die schwer zu beweisenden Schmiergelder, die Tutsch persönlich einem hohen Beamten vom Beschaffungsamt in die Hand drückte, war natürlich alles streng legal. Die Normen und Standards jedoch, die den Lieferungen zugrunde lagen, wurden unter Berücksichtigung firmeneigener Testdaten haargenau auf die Soledo-Produkte zugeschnitten. Die Konkurrenz hatte praktisch keine Chance. Der Entwicklungsleiter Tutsch wurde zum besten Verkäufer der Firma und praktisch unkündbar.
Im harten Überlebenskampf besaß Tutsch noch eine weitere Waffe: seine ganz spezielle Form der Angst. Er fürchtete sich aus allen möglichen Gründen vor allen möglichen Dingen, verlor aber nie den Kopf. Die Angst versetzte ihn in eine Duckstellung. Er floh nicht, er kämpfte nicht, er harrte aus mit einer ungeahnten Kraft. Und tat instinktiv meistens das Richtige. Von Resignation keine Spur, er hoffte immer noch, irgendwann Geschäftsführer zu werden. Ich wagte hierzu keine Prognose. Eins stand jedoch in meinen Augen fest: er wird noch viele Geschäftsführer kommen und gehen sehen.
“Das war ursprünglich gar nicht sein Aschenbecher, ist bloß Kriegsbeute” erklärte mir später der Kollege Penske, “der gehörte dem technischen Geschäftsführer Stephan. Er wurde im hohen Bogen rausgeschmissen, nachdem er sich mit Tutsch angelegt hat. Tutsch inszenierte für ihn einen Vortrag vor Bundeswehrangehörigen, wo er sich bei den anschließenden Fragen bis auf die Knochen blamiert hat: Tutschs Freunde vom Beschaffungsamt nahmen ihn regelrecht auseinander. Stephan hat dabei gründlich bewiesen, dass er von Technik keine Ahnung hat. Die Generäle haben daraufhin inoffiziell, aber massiv protestiert. Offiziell wurde er wegen Werk 3 in die Wüste geschickt.”
“Werk 3? Wir haben doch nur zwei Werke!”
Penske grinste schadenfroh.
“Mit Werk 3 wurde das Haus von Stephan auf dem Berg genannt. Beim Bauen hatte er alle Handwerker aus der Firma requiriert. Während der Arbeitszeit, wohlgemerkt.”
Das war ja ein lustiger Verein, die Firma Soledo, kann ich nur sagen.
Drei Jahre später musste auch ich gehen, wennschon ich nicht direkt rausgeschmissen wurde: so weit wollte ich das gar nicht kommen lassen. Auch ich hatte mich mit Tutsch angelegt, obwohl ich kein Geschäftsführer war: so weit nämlich wollte er das gar nicht kommen lassen.

===

Voiam să atârn în biroul meu un calendar de perete. În sertarul cel mai de sus al mesei de birou găsisem nişte cuie de oţel, pe care mi le lăsase moştenire predecesorul meu. Pentru că mi-era lene să mă deplasez până în atelier şi să-mi aduc un ciocan, am căutat primprejur o alternativă. Scrumiera albastră de pe masa de conferinţe, făcută din sticlă groasă de cristal, mi s-a părut potrivită. Am început să bat. Mergea chiar mai bine decât mă aşteptasem, deoarece peretele era din beton poros.
Şeful meu Tutsch alese tocmai acest moment ca să intre.
„Păi asta-i o scrumieră de Murano! Păi o s-o stricaţi!”
„Păi” era cuvântul să preferat.
„Nicio grijă”, am zis, „nu păţeşte nimic. Peretele e moale ca lutul. Este… a fost scrumiera dvs?” După cum ştiam, se lăsase de fumat în urmă cu patru ani. Calendarul atârna între timp la locul său. M-am întors.
„Păi da, amintire dintr-o călătorie în Italia. V-am pus-o aici împreună cu bricheta de masă când vi s-a mobilat biroul. Ştiam de când v-aţi prezentat că sunteţi fumător.”
„N-am ştiut, am bănuit-o pe dna Schmied, mulţumesc mult!” am spus. Dna Schmied era secretara sa, o tipă timidă, dar foarte de treabă.
„Păi clar, noi fumătorii trebuie să ţinem unii cu alţii. Ştiţi, eu mai visez câteodată şi acum că fumez ţigară de foi. Mă trezesc dimineaţa cu conştiinţa încărcată.” La asta, zâmbi un pic jenat.
Sinceritatea acestei destăinuiri şi frumosul gest cu moştenirea păreau să nu i se potrivească prea bine. Învăţasem, totuşi, între timp, că era greu de taxat. Cu statura sa masivă, frizura întotdeuna impecabilă, apariţia jovială şi îmbrăcămintea conservatoare, făcea o impresie părintească. Această imagine era însă un pic deranjată de o cută orizontală la rădăcina nasului şi de ochii mici de porc. Iar după ce am aflat destule despre caracterul său, mi s-a confirmat convingerea că ochii nu mint niciodată. Cu peste 25 de ani de serviciu era o excepţie unică printre cadrele de conducere de la Soledo. Asta din două motive. Era (şi împreună cu el toată firma) implicat în nişte afaceri dubioase cu armata germană. Cu excepţia mitei greu de dovedit, care era înmânată de către Tutsch personal unui înalt funcţionar de la Oficiul pentru Achiziţii, totul era perfect legal. Normele şi standardele, care stăteau la baza livrărilor, fuseseră însă ajustate cu acurateţe după rezultatele testelor interne de la Soledo. Concurenţa nu avea practic nicio şansă. Şeful Cercetării Tutsch a devenit cel mai bun vânzător al firmei şi de neînlocuit.
În lupta acerbă pentru supravieţuire, Tutsch mai deţinea o armă: un soi al lui cu totul special de frică. Se temea, din tot felul de motive, de o droaie de lucruri, dar nu-şi pierdea capul niciodată. Frica îl făcea să se ghemuiască. Nu fugea, nu lupta, dar rezista pe poziţie cu o forţă nebănuită. Şi făcea în mod instinctiv de cele mai multe ori exact ce trebuia. Nici urmă de resemnare, spera în continuare că va ajunge în consiliul de conducere. La asta nu puteam să fac nicio prognoză. Un lucru era însă în ochii mei sigur: o să mai vadă mulţi membri ai consiliului de conducere venind şi plecând.
„Asta nici n-a fost scrumiera sa, e pradă de război”, mi-a relatat mai târziu colegul meu Penske, „i-a aparţinut şefului de la tehnică Stephan. A fost dat afară pe brânci după ce s-a luat de Tutsch. Tutsch a înscenat pentru el o conferinţă în faţa unor reprezentanţi ai armatei federale, la care el s-a blamat la sânge răspunzând la întrebările din final. Prietenii lui Tutsch de la serviciul de aprovizionare al armatei l-au demontat pur şi simplu. Stephan a dovedit temeinic că n-are habar de tehnică. Generalii au protestat inoficial, dar masiv. Oficial a fost trimis în pustiu din cauza Fabricii 3.”
„Fabrica 3? Avem doar numai două fabrici!”
Penske râji cu răutate.
“Fabrica 3 a fost numită casa lui Stephan de pe deal. În timpul construcţiei a rechiziţionat toţi meseriaşii din firmă. În timpul orelor de lucru, ca să fie clar.”
Veselă trupă, Firma Soledo, ce să zic.
Trei ani mai târziu a trebuit să plec şi eu, deşi nu am fost chiar dat afară: nu voiam să las lucrurile să ajungă atât de departe. Şi eu mă luasem la ceartă cu Tutsch, cu toate că nu eram în consiliul de conducere: în privinţa asta nu voia Tutsch ca lucrurile să ajungă atât de departe.

Endlich! / În sfârşit!

Ich werde, Gott sei gedankt! die Fratze des Poppelfressers „Jogi” Löw nicht mehr so häufig sehen: er will angeblich zurücktreten. Freue ich mich etwa zu früh? Bei seinem dicken Fell ist ein Rücktritt vom Rücktritt nicht ausgeschlossen…

===

Mulţam lui Dumnezeu, n-o să-i mai văd prea des mutra mucofagului „Jogi” Löw: zice că se retrage. Poate mă bucur prea devreme? La pielea groasă pe care o are nu poţi să fii sigur că nu se retrage de la retragere…

PS Poza din dreapta îl arată împreună cu Daniela, soţia sa şi sosia Şoşoacăi. Sssss.

Sturm im Wasserglas / Furtună în paharul cu apă

Große Aufregung wegen eines Facebook-Beitrags eines rumänischen USR Politikers, in dem das Verhalten des Präsidenten Iohannis anläßlich der Klassierung eines wichtigen Justizfalls (zu Recht) kritisiert wird. Interessanter Weise wird die Wortwahl „Ruşinos! Schamlos (în limba germana)” nicht weil sie etwa zu derb wäre kritisiert, sondern weil sie… zweisprachig ist. Aha. Zwei- oder gar dreisprachige Ortsnamen sind erlaubt, die Verwendung eines Wortes in der Muttersprache des Adressaten, soll „xenophob” sein? Der Reklamant, in meinen Augen ein patenter Idiot, ist pikanterweise Mitglied der Koalitionspartei PNL.
Wie auch immer, zweisprachige Menschen beherrschen häufig weder die eine, noch die andere Sprache richtig, was ich dem Klaus Iohannis bereits hier bescheinigt habe. So gesehen, in einem von den kniffligen Fällen hätte die Übersetzung ohnehin nicht geholfen. Und in diesem einfachen Fall war sie gar nicht nötig gewesen. Man kann in meinen Augen lediglich darüber streiten, ob sie aus Höflichkeit oder ironisch gemeint war… alles Andere ist Schwachsinn.

===

Mare agitaţie din cauza unei postări pe facebook a unui politician USR, în care este criticată (pe drept) comportarea Preşedintelui Iohannis cu ocazia clasării unui important caz din justiţie. În mod interesant, alegerea cuvintelor „Ruşinos! Schamlos (în limba germana)” nu este criticată pentru că ar fi jignitoare, ci pentru faptul că este… bilingvă. Aha. Nume de localităţi bilingve sau chiar trilingve sunt permise, folosirea unui cuvânt în limba maternă a destinatarului este „xenofobă”? Picanterie: reclamantul, în ochii mei un idiot patentat, este membru al partidului de coaliţie PNL.
Oricum ar fi, pesoanele bilingve au adesea probleme de exprimare în ambele limbi, aşa cum i-am atestat deja şi lui Klaus Iohannis aici. Astfel încât, într-un caz mai complicat, traducerea nu ar fi ajutat oricum cu nimic. Iar în cazul simplu dat nici nu era nevoie de ea. Putem doar să discutăm dacă asta s-a întâmplat din politeţe sau ironie… orice altceva este o tâmpenie.

Vertrakte Situation / Situaţie încurcată

Die rumänischen orthodoxen Priester aus Schottland sind gezwungen, Laienberufe nachzugehen, um sich über Wasser zu halten. Verflixte Schoten, nicht allein dass sie geizig sind, sie lassen sich auch nicht konvertieren.

===

Preoţii ortodocşi români din Scoţia sunt nevoiţi să muncească în tot felul de meserii laice ca să se descurce. Al naibii, scoţienii ăştia, pe lângă că sunt zgârciţi, nu se lasă nici convertiţi.

Es ist besonders schwierig / Este foarte greu

Erneut Feueralarm beim Institut „Marius Nasta” in Bukarest, diesmal jedoch ohne gravierende Folgen. Der einzige institutseigene Feuerwehrmann befindet sich seit 6 Monaten in Urlaub…
Reaktion des Managements:

Es ist besonders schwierig, in einer öffentlichen Einrichtung zu arbeiten, wo das Personal nicht arbeiten will… [  ] Es ist besonders schwierig, diese Personen zu maßregeln. [  ]

===

Din nou alarmă de incendiu la Institutul „Marius Nasta” din Bucureşti, de data aceasta însă fără urmări grave. Singurul pompier angajat al instituţiei se află de 6 luni în concediu.
Reacţia conducerii:

Este foarte greu să lucrezi într-o instituție publică, în care personalul nu vrea să lucreze… [  ] Aceste persoane sunt foarte greu de sancționat. [  ]

Mihail Neamţu dă sfaturi

Ne dă un rezumat:

Un elev mi-a cerut niște sfaturi pentru viață. Iată ce i-am spus, în rezumat. „Trăiește frumos. Transformă-ți mintea într-un palat îmbogățit de luminile credinței și nestematele culturii. Cultivă adevărul, noblețea și onoarea. Ai căzut? Zâmbește. În câteva ceasuri poți să te ridici. Nu părăsi lupta la prima încercare. Stai drept și privește mereu înainte.
Gândește-te la misiunea vieții tale ca la o poveste pe care o vor spune copiii nepoților care azi n-au chip și nici nume. Urmează poteca strâmtă și calea cea dreaptă. Ține aprinsă flacăra pasiunii. Iubește munca. Șlefuiește caracterul. Hrănește visul. Încălzește inima.
Încearcă să ascuți zilnic lama inteligenței. Gândește strategic. Punînd sămânța cuvântului în țarina lumii vor apărea și roadele. Risipind timpul, vei gusta din cupa regretelor și a morții sufletești.
Viața e o aventură. Începe acum o nouă zi, plină de potențial și promisiune. Îmbrățișeaz-o.”

Am auzit că versiunea completă o puteţi găsi în volumul II din noua sa carte.

 

Dan Alexe

M-am mai războit cu tot felul de personalităţi româneşti, de la Dorin Tudoran până la Adrian Papahagi. La ultimul dintre cei numiţi am constatat repede că toată agitaţia nu ajută la nimic, deoarece nici măcar zicala ” Unde-i multă minte-i şi multă prostie” nu este aplicabilă. În afară de asta, n-am găsit nici un fel de rezonanţă între convingerile mele şi ale sale, astfel încât a început să mă intereseze din ce în ce mai puţin. Nici pe Dan Alexe nu l-am menajat, după cum se poate constata foarte uşor printr-o căutare pe Minima Ruralia. (Continued)